Câmpul etemic drac în limba română (II)
Pentru tiparHâdache e transparent la semnificaţie, dar problema e de ce origine este hâd „urât”? Cihac [12] şi Ciorănescu [13] îl trimit la v.sl. hudŭ „mârşav, ticălos”; DA [1] notează: „Probabil, din rut. hyd „scârbă, ceva scârbos”... Posibil ar fi însă să avem a face şi cu rus. hud „slab”..., dat fiind că în popor se confundă adesea noţiunile „gras” cu „frumos” şi „slab” cu „urât”; Scriban [7] îl extrage din rus. hud şi hudoi „slab, uzat” <v.sl. hudǔ, „mic, păcătos, ordinar”, iar SDE [14] – din ucr. hyd (adv.) „respingător, mârşav”. Candrea, Elementele [15, p.408] consideră însă că ucr. hyd. ar putea să provină din română, cf. Ciorănescu [13].
Să vedem ce ne oferă în sensul acesta etimologia structurală. Examinând reţeaua etemo-aloetică a tranşei radicale hâd, remarcăm aloetul hod- din a hodâcăi „a şchiopăta”, care ne permite să dezlegăm enigma semnificaţiei primare a rom. hâd. E vorba de liantul semantic „a poci” care uneşte hâzenia cu şchiopătatul. Aceeaşi idee leagă vocabulele deşanţ „straniu” [Scriban – 7] şi a şontâcăi „a şchiopăta” [DLR – 4].
Pentru radicalul mic – (mič-, mik’-, nik’-, mit-) [micigăl, michiduţă, nichiduţă, micutel, micuţul, mititelul, supra] nu e cazul să invocăm ipoteticul element latin *micus (= gr. dial. mikos < mikros) [Densusianu, I – 16, p.137, CADE – 17, DLR – 4, Ciorănescu – 13 ş.a.]. Caracterul său indigen şi indoeuropean e demonstrat de aloetele lic-, pic-, tic-, ţic- etc. şi de corespondentele din latină, greacă, italiană etc.
Originea indigenă a lui pârlea şi pârdalnicul, supra, etem: <răutăcios, afurisit>, e probată de aloetele radicale pir-, chir-, ghir-, cf. pircit „care a rămas mic, nedezvoltat, chircit”; „(om) care este rău la suflet, închis, sucit sau zgârcit” [DLR – 4], ghirtoci „prune închircite” [DA – 1: <ung. birtok „prune necoapte şi închircite”] (indigen, cf. numele de familie Chirtoacă, etem: <mititel>).
Polietemic, rad. pâr- exprimă şi ideea de <neastâmpărat>, evidentă în formaţiile constituite cu aloetele pur-, bur-: purdalnic [DLR – 4], zburdalnic [Scriban – 7: <a zburda, „poate v.germ. = n.germ. Bürde „sarcină”, adică „arunc sarcina”].
Numeroasele aloete ale rad. pog- (poc-, poh-, boh-, buh-, dah-, dăh-, loh-, toh- etc.) infirmă ipoteza originii exclusiv vechi slave a lui pogán „om păgân”; „arţăgos, rău, câinos”; „ciudă”; „copil rău”; „drac”; „urât, hâdos”; „puternic, vânjos”; „harnic”; „în toi”; „straşnic, grozav”; „murdar, spurcat”; „om prost” [DLR – 4, SDE – 14: <v.sl. poganŭ „străin”; „păgân”; „de alt neam”; „necurat”], să se comp.: pocat „lovit” [DLR – 4] (etem: <pocit>), pohibală (poghibală) „om rău, secătură”; „om slab sau vită slabă”; „lighioană, dihanie”; „rămăşiţă de la snopii de cereale fără spic” [DLR – 4: cf. ucr. pogibel’ „prăpădit, nenorocire”, rus pogibel’] (indigen, eteme: <netrebnic>, <fărâmă>, <vijelios, sălbatic>), bohândă „muiere urâtă şi proastă” [DA – 1: „Formaţie spontană, care pare a fi alcătuită din ung. bohó „prost, nătâng” şi bolândă”] (indigen, alcătuit din resurse interne ale limbii române, etem: <pocitanie>), bohodei „om rău în mai multe privinţe, băiat neascultător” [DA – 1], a bufni (buhni, bucni, bugni) „a izbucni” [DA – 1: „Onom. care se găseşte şi în limbile romanice”], dahon „lacom şi urât” [DA – 1] (eteme: <repezit>, <pocit>), a (se) dăhula (dăula) „a istovi, a zdrobi”; „a-şi pierde puterile, a se prăpădi cu munca”; „a se apleca într-o parte, a se strâmba” [DA – 1: et. nec.] (indigen, eteme: <a se epuiza>, <a se poci>), a se tohoci „a se mărunţi, a se fărâmiţa, a se ferfeniţa, a se uza” [LR1 – 11] etc.
Prin urmare, cele două eteme posibile (<pocitul> şi <necuratul>) pentru sensul „drac”, vizat de noi, al lui pogan reprezintă convergenţa a doi factori genetici: intern şi extern.
Radicalul sar- din sarsailă şi sarsan, supra, face parte din seria aloetică sâr-, şir-, târ-, ţâr-: sârsaică „trestie-de-câmp” [DLR – 4: et. nec.] (indigen, etem: <tăioasă>), a şirui (despre ape) „a curge cu repeziciune, producând un zgomot caracteristic” [DLR – 4: „Formaţie onomatopeică”], târsaică „curătură” [DLR – 4: <a târsi, a târşi „a defrişa” <târş „tufă”, cf. slavonul trŭsŭ, sloven. trš] (de fapt, a târşi <târş, interj.), ţârţaică „măzăriche” [DLR – 4], cu etemele: <mic>, <lucru de nimic>, <neplăcere, belea>, cf. târcoaţă „lucru de nimic”; „târfă”; „neplăcere, belea, pacoste” [DLR – 4].
Comparat cu şulean „oblic, pieziş”; „fiecare dintre găurile oblice care se perforează în peretele unui abataj, pentru a se introduce explozivul”; „ciocan curbat, folosit în mină” [DLR – 4: et. nec.] (indigen, etem: <strâmb>), cu tulean„cotor al penelor încă nedezvoltate care acoperă corpul păsărilor” [DLR – 4: cf. scr. tulaj] (indigen, etem: <scurt>) şi cu ţuleap (suleap) „ţăruş”; „tulpină retezată, rămasă cu rădăcina în pământ” etc. [DLR – 4: <magh. dial. culap] (indigen, etem: <scurt>), sulea „drac” îşi dezvăluie semnificaţia originară: <pocit>.
Câmpul etemic <drac> înregistrează şi derivate cu prefixe expresive: nă- (năs-, ni-): (naiba, naima), năpustul, năturlie, năstrecea, nichipercea;
o-: onánie;
s-, z-: scaloi; zgâmbea;
ză-: zăpârstea.
Naiba (naima) provine din a se năbădăi „a se agita” [DLR – 4: et. nec.], printr-o falsă analiză morfematică: năb- (naib-, naim-) [= nă + bădădăi: „a umbla în neştire” (DA – 1: et.nec.)]. Vechiul prefix expresiv nă- se transformă, astfel, într-un element al rad. naib- (naim-).
Pentru năpust „pustiire, risipire”; (art.) „duh rău, demon”; „dracul” etc. [DLR – 4: „Probabil, derivat regresiv de la a (se) năpusti <v.s.l. napustiti „a părăsi”] sistemul lexical autohton oferă soluţia etimologică: a bâşti „a scăpa printr-o mişcare repede din mâinile cuiva” [DA – 1: <interj. bâşti!], cf. busta, busna „a intra sau a se repezi undeva năvălind pe neaşteptate” [DA – 1: probabil, din ung. buszma „bădăran”; „prost”; a intra busna în casă ar însemna deci la origine: „a intra ca un bădăran”] (speculaţii fanteziste pe marginea unor realităţi evidente).
Ca şi a se năpusti, pustiu „deşert, pustietate”; „nepopulat”; (art.) „dracul” etc. [DLR – 4] nu descinde din vechea slavă sau din bulgară, cum pretind dicţionarele, ci din aceeaşi plămadă indigenă, cf. bustişag „pustiire, devastare” [DA – 1: „pare a fi un derivat din a pustii”] (exact viceversa!).
În năturlie „duh rău”; „drac” [DLR – 4: et. nec.], nă- se ataşează la o temă ce redă surpriza sau nemulţumirea, cf. turlíu „exclamaţie care exprimă admiraţia faţă de ceva frumos, nostim” [DLR – 4: <tc. türlü „soi, fel”] (indigen, expresiv, să se comp. cu turliu „cuvânt care redă strigătul specific al unor păsări” [DLR – 4]).
„Surpriza şi neplăcerea” explică etimologic şi alţi termeni ai câmpului etemic <drac>: piha (paha, puha) şi onanie, cf. piha „exclamaţie care exprimă: a) „mirare, admiraţie”; b) „greaţă, neplăcere” [DLR – 4: onom.], nanie „ceva de proporţii neobişnuite”; „arătare, fantomă, fiară” [Udrescu- 2], nanie „exclamaţie care exprimă surpriză sau nemulţumire” [DLR – 4, s.v. onanie].
Conţinutul desfăşurat al ultimului termen prefixat confirmă această supoziţie: onanie „om pipernicit şi urât”; „pocitanie”; „diavol” [DLR – 4: cf. V.Bogrea – 18, p.836: „La o înrudire etimologică cu gr. nanos „pitic” fireşte că nu ne putem opri, dar nici rut. omana „vedenie amăgitoare”, cu care-l compară Şăineanu, n-ajută nimic.
Onanie e, după toată probabilitatea, identic cu Onan (Annan), numele tristului personagiu biblic (Geneza, XXXVIII, 6-11), după care s-a denumit în ştiinţă o urâtă perversiune sexuală: legătura de înţeles între „o pocitură”, un „avorton” şi un astfel de nume nu are nimic straniu; iar calea de pătrundere în graiul popular va fi fost tot lumea bisericească, familiarizată cu Scripturile”]; Ciorănescu [13]: „Probabil, din ngr. ninnos „pitic”, prin aglutinare cu articolul o semantic şi istoric, derivarea de la numele personajului biblic Onan... e şi mai nesigură”. Fantezii izvorâte din exagerarea rolului genetic atribuit factorului fonematic în defavoarea celui semantic.
Năstrecea [DLR – 4: <scr. nesreča „nenorocire”] e analizabil în două secvenţe prefixale (nă-, -s-) şi în tema trecea, apropiată de terceat (târceat) „tărcat” [DLR – 4: „variantă a lui tărcat, cf. magh. tarka] (indigen, etem: <picuriu, pătat>, cf. ţărcat „id” <ţâr „pic”). Prin urmare, năstrecea are aceeaşi semnificaţie primară ca şi sinonimul bălţatul [Udrescu – 2] : <pătat, necurat>.
Nichipercea (nichipircea) [DLR – 4: et. nec.] presupune un mai vechi *nă- pipiric „chircitură” [DLR – 4: et. nec.; Ciorănescu – 13: creaţie expresivă].
Scaloi1 „persoană, în special copil sau tânăr, foarte vioaie, neastâmpărată”; „persoană foarte slabă (şi înaltă)”; „om înalt şi molâu”; „femeie sterilă”; „zburdalnic, vioi, neastâmpărat”; „inoportun, plictisitor sau insistent”; „unul dintre numele diavolului” [DLR – 4] e separat artificial de scaloi2 „fir de ceapă răsădită care nu a făcut bulb”; „căpăţână de usturoi (nedezvoltată), fără căţei, formată dintr-o singură bucată”; „varză care are căpăţâna nedezvoltată”; „grăunte” [DLR – 4: „cf. Allium ascalonicum, numele ştiinţific al unei specii de ceapă”] (indigen, etem: <strâns, pocit>, înrudit cu etemele: <repezit>, <slab, deşirat>, <subţire>, <netrebnic>, <cicălitor>, <pocitanie> ale lui scaloi1; pentru rad. cal- [căl-], cf. a (se) scâlcia [scălcea] „a (se) strâmba prin uzură”; „a (se) clătina, a (se) legăna”; „a (se) scutura tare, a (se) zdruncina” [DLR – 4: <lat. excalciare], indigen, dovadă aloetul radical tâl- – a stâlci „a schilodi, a poci”, înstrăinat nejustificat în dicţionare: v.sl. sŭtlŭšti „a sfărâma”).
Zăpârstea „om mic de statură”; „om fără însemnătate”; „dracu” [Udr. – 2] e adus de Scriban [7] la pârslea „cel din urmă copil, mezin”, iar pe acesta îl extrage din v.sl. prǐstǔ „deget”. Dar rad. pâr-, împreună cu aloetele bâr-, câr-, gâr-, târ- etc., formează o reţea amplă în sistemul lexical românesc, realitate ce infirmă ipoteza înstrăinării, cf. pârci „pui de iepure”; „copil” etc. [DLR – 4: <bg. părč] (indigen, etem: <mic>), pârco „de-a curmezişul, curmeziş” [DLR – 4: cf. scr. prcos „încăpăţânare”] (indigen, etem: <scurt>), bârcoace „mic copăcel din familia rozelor” [DA -1], cârcel „contracţiune dureroasă care produce o înţepenire momentană a muşchilor” [DA – 1: „cuvânt de origine slavă”] (indigen, etem: <strânsoare>, cf. a (se) zgârci) „a strânge mâinile sau picioarele”; „a se scumpi” [Scriban – 7: <”v.sl. sŭ-grŭciti sen „id”, ipoteză respinsă de datele sistemului lexical românesc], târş „copac pipernicit”, v.supra.
Zgâmbea „diavol” [DLR – 4, fără referire la gâmb „pocit” – UDR – 2, trimite la zgâmb „ (persoană) care se uită cruciş”; „(om) urât, care se schimonoseşte” <zgâmboi „lucru de mică importanţă”; „persoană care are ochi holbaţi” etc., fără etimologie] se grupează, din punct de vedere etemo-aloetic, cu chimiţă şi coman (a se vedea prima parte [I] a acestui studiu). Şirul etemo-aloetic (–) gâm-, chim-, com-, hom- (homoniţă) „namilă, mătăhală” [DA – 1] e amplificat de rad. hâm-, care confirmă o dată în plus indigenatul lui zgâmbea: hâmb „diform” [Bărbuţ – 8]; „povârnit, strâmb”; (despre oameni) „saşiu”; „nătâng”; „pocit” [Udrescu – 2].
În încheiere, vom grupa termenii etimologizaţi în funcţie de etemele pe care le-am relevat în cadrul câmpului cercetat:
<mărunt, strâns, grămădit, pocitanie> (bordea, carcandilă, chimiţă, [chima-răului, necazului] cioarele, codea, coman, cotea, cucă, bălţatul, bodaia, dubeala, faraon, ghitcu, hâdache, micigăl, michiduţă, nichiduţă, micutel, micuţul, mititelul, modai, motârlău, mutu, nodea, nichipercea, pârlea, pogan, potcă, socea, sotea, şotea, şotcă, scaloi, sulea, tichiuţă, târtan, zăpârstea, zgâmbea);
<neplăcere, belea, pocnet> (aghiuţă, ghighiuţă, ciopca (cioplea), crăsnic, drăstul, hipşâl, pocnetul, sarsailă (sârsăilă), sarsan);
<neastâmpărat, nesuferit> (benga, bâzdâganie, naiba (naima), năpustul, pârdalnicul, pustiul);
<pătat, necurat> (bălţatul, năstrecea);
<mirare> (năturlie, piha (paha, puha), onanie).
Referinţe bibliografice
1. DA – Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A – B, C, F – I, D – De, J, L – Lojniţă), Bucureşti, Socec et comp. şi C. Sfetea, 1913-1949.
2. Udrescu, D., Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967.
3. DLR – Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z), Bucureşti, Editura Academiei, 1965-2005.
4. Scriban, Aug., Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Editura Presa Bună, 1939.
5. Bărbuţ, D., Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, Editura Mileniul III, 1990.
6. LR1 – Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice // Lexic regional, 1. Redactor coordonator: Gh. Bulgăr, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.
7. Cihac, A. de., Dictionnaire d’étimologie daco-romane. I. Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes. II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort A/M-Berlin-Bucarest, 1870, 1879.
8. Ciorănescu, Al., Diccionario etimológico rumano, Universidad de la Laguna, 1958-1966.
9. SDE – Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Limbă şi Literatură. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
10. Candrea, I.-A., Elementele române în limbile slave // Noua revistă română, 1 mai 1900, p.399-409.
11. Densusianu, Ov., Istoria limbii române, vol. I. Originile. Ed. îngrijită de prof. univ. J. Ryck, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961.
12. CADE – Candrea, I.-A., Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti, Cartea Românească, 1931.
18. Bogrea, V., Etimologii // DR, IV, partea a II-a, Cluj, 1927, p. 650-660; 736-856.