Să valorificăm şansa pe care ne-o oferă istoria
Pentru tipar;)
;)
„Pace-n suflet şi unire-n ţară, mult iubiţii mei compatrioţi!” – acestea sunt cuvintele de început ale discursului meu inaugural al primei Mari Adunări Naţionale de la 27 august 1989.
Pacea-n suflet, precum s-a văzut, permanent ne-a fost tulburată de greve, conflicte, crize şi trădări.
Cât despre unirea-n ţară, ce să zic? Astăzi ea este simbolizată prin constituirea polului de dreapta al Alianţei postelectorale pentru Integrarea Europeană. Este pentru prima oară când electoratul nostru a optat clar pentru schimbarea vectorului geopolitic şi când o nouă forţă politică îşi asumă tranşant acest angajament de însemnătate cu adevărat istorică.
Am simţit-o pe pielea proprie şi cu toţii ştim cu ce preţ s-a ajuns la această mică victorie, la acest mic, dar important, avantaj de după 29 iulie. Dar mai ştim că a existat şi un 7 aprilie, au existat şi enormele presiuni asupra celor 41 de deputaţi din precedentul Parlament, deputaţi care nu s-au vândut şi n-au cedat acel „vot de aur” multcăutat. Aşa încât azi, în preajma primei şedinţe de la 28 august a nou-alesului Parlament, zic, Doamne fereşte, să se găsească un alt Iuda, unul care ar scuipa pe tot ce s-a făcut şi mâine ar pune-o de o nouă trădare! Doamne fereşte şi păzeşte-ne de asemenea iscarioţi!
Acum şi aici, dragi compatrioţi, la comemorarea celor două mari evenimente de rezonanţă naţională (27 şi 31 august 1989), aş vrea să subliniez următoarele. Chiar dacă nu întotdeauna pe aceste plaiuri s-a auzit desluşit ciripitul Paserii Măiastre a Limbii noastre strămoşeşti, cu siguranţă că nici pe o clipă în spaţiul acesta multpătimit nu s-a stins Dorul, Tânga, Doina şi Versul de Dragoste pentru Măria Sa Limba Română.
În anii deşteptării naţionale o contribuţie deosebită au avut-o primele publicaţii în grafie latină: „Literatura şi Arta”, condusă de neînfricatul nostru compatriot Nicolae Dabija; revista „Basarabia”, reanimată şi înnobilată de neînfrântul Dumitru Matcovschi; ziarul „Glasul Naţiunii”, fondat de Ion Druţă – Leonida Lari şi pornit gospodăreşte, cu multă inspiraţie, de către regretatu-i prim-redactor Ion Vatamanu; bineînţeles, şi prima publicaţie a Frontului Popular din Moldova de atunci, acum defuncta „Deşteptare”...
Nu m-a preocupat niciodată problema competiţiei şi a întâietăţii după tipicul: cine primul a spus-o şi cine mai frumos a spus-o. Nu m-a interesat, dar îmi amintesc cât de încăpătoare era la început acea tribună festivă a primei Mari Adunări Naţionale şi cât de strâmtă a devenit ea pe la sfârşitul manifestării! Pentru că mulţi au început a-şi face loc cu coatele mai în faţă, mai în obiectivele camerelor de luat vederi şi, la un moment dat, m-am pomenit eu însumi dat jos de pe tribună! Aşa e şi-n politica noastră actuală, din păcate.
Însă dincolo de orice emulaţii politice, întotdeauna am fost conştient că oricât de proaspete şi de originale ar fi apărut ideile (vorbele), iniţiativele noastre, mereu se va găsi cineva, care, discret şi onest, totuşi ne va fi luat-o cândva înainte: cu o secundă, cu o metaforă, cu o carte, cu o viaţă de om, cu o jertfă sângerând pe ghilotină...
Astfel drumul pătimirilor noastre – începând cu Alexe Mateevici şi terminând cu Valeriu Boboc – este plin de sacrificii şi, pare-se, că încă nu i se vede capătul. Semnele de marcaj ale acestui drum, troiţele şi răstignirile lui nealinate sunt: Constantin Stere, Pan Halippa, Vasile Gafencu şi fiul său Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor române”, Vasile Ţepordei, Serafim Dabija, Nicolae Costenco, George Meniuc, Ion Vasilenco, Vasile Coroban, Eugeniu Coşeriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlăteanu, I. C. Ciobanu, Nicolae Testemiţeanu, Sergiu Rădăuţan, Vasile Leviţchi, Ion Gheorghiţă, Ilie Motrescu, Liviu Damian, Gheorghe Malarciuc, Anton Crihan, Vadim Pirogan, prima mea învăţătoare trecută prin calvarul gulagului – Ecaterina Cucu-Chele, Gheorghe Moroziuc, Gheorghe Ghimpu, Nicolae Costin, Alexandru Usatiuc, Anton Grăjdieru, Valeriu Cupcea, Dumitru Caraciobanu, Emil Loteanu, Ion Vatamanu, Ion Dumeniuk, Iacob Burghiu, Vlad Ioviţă, Lidia Istrati, Alexei Marinat, Vasile Vasilache, Grigore Vieru, Andrei Vartic, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, dar şi cei dispăruţi în Siberii de gheaţă, dar şi eroii luptelor din Transnistria – Caşu, Vârtosu, Sotnicenco, Iablocichin, Purice, şi încă – arcaşii lui Ştefan cel Mare, haiducii lui Filimon Bodiu şi toţi-toţi ceilalţi apuşi fără ştire în umbră de vremi...
Ei, şi mult mai mulţi ca ei, dânşii cu noi şi noi cu dânşii, împreună cu toţii ne-am dorit să fim stăpâni la noi acasă, atât şi nimic mai mult. În această idee am convocat Adunarea Naţională, ne-am proclamat Suveranitatea şi Independenţa şi ne-am ales drept cale de izbândă salvatorul traseu european.
Ne-am înălţat fruntea şi ni s-au tăiat genunchii.
Am deschis gura şi ni s-a pus căluşul.
Ne-am cerut drepturi şi ni s-au pregătit în schimb alte lanţuri, nevăzute, transparente şi grele ca ţevile de fontă ale gazoductelor răsăritene...
Şi totuşi lupta continuă!
Atunci, la începuturi, cu douăzeci de ani în urmă, în plin totalitarism, absorbiţi de febra polemicilor şi protestelor stradale, mai curând romantic chemând ora libertăţii şi a prăbuşirii imperiului, fireşte că nici nu ne imaginasem dezastrul care va urma. Parcă totul trebuia să se întâmple altfel. Lipsa experienţei politice o compensarăm cu focul curat al inimii şi totuşi cred că nu ne-am meritat un asemenea destin. Arderea sacrului document al Declaraţiei de Independenţă, masacrul tinerilor de la 7 aprilie şi până şi acest show[1] sfidător care se desfăşoară în Piaţa Marii Adunări Naţionale paralel cu mitingul nostru de comemorare, toate demonstrează existenţa unor „lumi paralele” ca într-un sinistru teatru al absurdului. Însă, contrar legilor fizicii care le rezervează liniilor paralele o întâlnire la plus infinit, suntem convinşi că sensul mişcării acestei halucinante lumi a minciunii, terorii şi simbolurilor comuniste este unul irevocabil, înapoi spre trecutul cât mai îndepărtat al istoriei, care, dreaptă şi severă, judecă doar într-o singură direcţie – civilizatoare.
Să nu uităm că cei aproximativ un milion de români basarabeni, adunaţi din toate colţurile Basarabiei în miraculosul ghioc al primei Mari Adunări Naţionale, au uimit atunci o lume întreagă, vestind renaşterea şi reintrarea noastră în timp, vorba lui Mircea Eliade, astfel stimulând şi grăbind prăbuşirea comunismului ceauşist în spaţiul, încă amorţit la acea vreme, de dincolo de Prut. Dar să nu uităm, totodată, că a mai rămas aici o cizmă uitată a coloanei a cincea şi, prin urmare, lupta continuă!
Vom pleca şi noi cândva în noaptea cea fără hotare. Alţii lăstărind din urmă ne vor succeda. Vreau să cred însă că niciodată nu se va stinge acel foc curat al inimii care ne-a adunat şi ne adună în momentele de restrişte ale istoriei...
Bunii şi înţelegătorii mei compatrioţi! În acest popas aniversar de sub Sfânta Cruce a lui Ştefan cel Mare am presentimentul că paşii noştri se îndreaptă spre un nou făgaş. De aceea aici şi acum simt că trebuie să tragem cu toţii o linie distinctă pentru a ne despărţi definitiv de obsesiile şi rătăcirile trecutului. Personal, vă sunt dator cu un mesaj de profundă recunoştinţă pentru şansa istorică ce mi s-a oferit atunci de a fi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii Mişcării, alături de Uniunea Scriitorilor, intelectualii, ziariştii, ecologiştii, economiştii, juriştii şi toţi-toţi ceilalţi luptători pentru cauza naţională, acordându-mi-se şi deosebita onoare de a fi preşedintele şi moderatorul primei Mari Adunări Naţionale din spaţiul pruto-nistrean. Vă mulţumesc din tot sufletul şi mă închin până la pământ în faţa Dumneavoastră pentru sprijinul şi încrederea acordată. Nu toate se realizară precum le visasem atunci, din păcate. De aceea, sunt dator, totodată, să-mi cer iertare în faţa Dumneavoastră, luându-mi în felul acesta de pe suflet şi un greu care mă macină, chiar dacă nu toate greşelile îmi aparţin în exclusivitate, voind astfel să deschid şi altora calea pentru spovedanie. (Fac aici o paranteză anume pentru cei care în mod tendenţios îmi speculează păcatele mai ales în timpul campaniilor electorale şi în presa afiliată roş-oranjilor, atribuindu-mi toate relele şi provocându-mă să „recunosc” toate năstruşniciile fluturate pe sub nasul celor neiniţiaţi sau fanatizaţi. Or, mea culpa, spovedania mea neauzită de ei am făcut-o în două rânduri: la una din conferinţele scriitoriceşti de la sfârşitul anilor ’80 şi la Congresul III al Frontului Popular din Moldova de la 15-16 februarie 1992. [A se vedea pentru aceasta eseul Destin de creştin din volumul Arena cu iluzii, Chişinău, Editura Garuda-Art, 2000] Nu este o slăbiciune de moment în faţa interminabilelor atacuri. Este dorinţa mea sinceră de a spune şi a mă elibera.)
În primul rând, iertaţi-mă pentru acea imagine, totuşi înălţătoare, din debutul Adunării Naţionale, când toată suflarea îngenunchease în dangătul clopotelor şi a imnului Limbii Române. Există îngenunchere în rugăciune şi îngenunchere în umilinţă. Poporul nostru şi-a plecat capul şi a îngenuncheat de mai multe ori în semn de pietate creştină, dar niciodată nu şi-a îngenuncheat demnitatea. Acea scenă pioasă, atât de controversat şi tendenţios interpretată de-a lungul anilor, are o singură explicaţie. În ajunul Adunării tocmai l-am vizitat pe colegul nostru martir poetul Dumitru Matcovschi, cel care se afla pe patul de suferinţă, zbătându-se atunci între viaţă şi moarte. Am considerat oportun să trec pe la el, informându-mă despre starea sănătăţii şi poate auzind un cuvânt de blagoslovire. Într-adevăr, medicii mi-au comunicat veşti de ameliorare. Însuşi badea Dumitru, ascultându-mă vorbind despre convocarea Marii Adunări Naţionale îmi şopti ceva, între: „Să fiţi cuminţi!” ori „Să fiţi... cu... minte”? Exact aceste lucruri le-am relatat participanţilor la prima Mare Adunare Naţională şi atunci toată adunarea a îngenuncheat în semn de rugăciune tainică pentru sănătatea suferindului, aşa cum o făcuse mai înainte timp de trei luni (!) de zile la ferestrele spitalului unde zăcea badea Dumitru. Poate că anume această rugă continuă i-a întărit sufletul printre cei vii! Şi atunci, despre ce fel de umilinţă ar fi vorba, dragii mei? A fost o firească şi creştinească închinare către Cel de Sus, ce împarte fiecăruia după merit şi credinţă. Şi totuşi, pentru că n-am prevăzut urmările, n-am întrerupt acea scenă şi n-am îmbărbătat-o cu un îndemn ce ar fi înlăturat orice cârteală, iertaţi-mă!
În al doilea rând, iertaţi-mă pentru faptul că am încălzit la sân şarpele trădării. Nu voi arăta cu degetul şi nu voi da aici nume, pentru că lucrurile s-au limpezit, în definitiv, şi tuturor ne-a devenit clar cine, cum şi prin ce scenarii oculte a erodat permanent Mişcarea noastră. Măştile au căzut şi Marele Maestru al loviturilor de teatru şi-a arătat pe scena politică toată goliciunea sa dezonorantă în faţa unei săli reci şi pustii, din care îl urmăreşte numai dispreţul. Vom mai reveni poate la acest subiect, astăzi limitându-ne doar să-l tratăm ca pe o neîncheiată lecţie edificatoare pentru noi toţi.
În al treilea rând, deşi anterior o făcusem poate mai puţin desluşit, vreau acum să-mi cer iertare, mai întâi faţă de geniul muzei, mai apoi faţă de cititorul meu nepreţuit şi faţă de toţi-toţi cei dispuşi a mă înţelege – pentru că în scrisul meu, adeseori tulburat de presiuni şi incertitudini, am făcut loc în unele pagini şi unor manifeste de compromis, şi unor rânduri grăbite, stângace, neîndeajuns de călite la flacăra înaltă şi sacră a inspiraţiei şi a exigenţei sporite faţă de rosturile adevărului întru propăşirea limbii materne. Iertaţi-mă pentru aceste frânturi ale scrisului într-o epocă a cenzurii acerbe şi a totalitarismului crunt, pentru păcatele de debut ale unei tinereţi rătăcinde, pentru nişte versuri calpe, deseori impuse, despre nişte iluzii comsomoliste pe care le-am depăşit. Oricum, vreau să accentuez aici că, totuna, chiar dacă şi după ce voi obţine indulgenţele Dumneavoastră, eu însumi nu mi le voi ierta vreodată!
În al patrulea rând, dar nu şi în ultimul, îmi cer iertare în faţa domniilor voastre pentru greşelile, cu voie sau fără de voie, survenite în urma lipsei de experienţă politică, în urma unor circumstanţe deloc simple şi clare, într-o perioadă de mari frământări sociale, când parcă însăşi osia istoriei se frânse anume aici, în spaţiul nostru de frontieră, moştenitor al unei mari nedreptăţi istorice insinuate fatal prin înţelegerea a doi tirani şi fixate în odiosul pact Molotov-Ribbentrop, consecinţele căruia s-au proliferat până în zilele noastre... Povara ce mă urmăreşte este una aproape insurmontabilă şi gândul care ar putea explica într-un fel natura acestor obsesii, ce presupun că nu doar pe mine mă frământă, este constatarea deloc consolatoare că adeseori mă trezeam singur-singurel în faţa unor provocări nemaiîntâlnite, că niciun politician cât de cât afirmat în acele vremuri, nu prea îndepărtate, nu a făcut faţă, ceea ce, bineînţeles, nu este o scuză, dar nici nu ar fi fost nimeni capabil să facă faţă unor provocări de asemenea anvergură care s-au abătut peste noi. Mai trist este că, pare-se, nici într-un viitor previzibil nu văd asemenea actori politici reali (poate, cu unele excepţii, tinerii în care investim mari speranţe), dacă nu ne vom desprinde definitiv de imprevizibilul şi inprogramabilul spaţiu estic pentru a intra definitiv sub protectoarea cupolă a matricialei civilizaţii europene...
Mesajul meu de încheiere ar fi îndemnul de a ne ridica frunţile şi de a mai încerca o dată să ne valorificăm din plin şansa pe care ne-o oferă istoria – poate ultima şansă de salvgardare acestui pământ, care-şi merită totuşi un destin mai bun într-o lume mai bună. Adeseori în discursurile politicienilor şi comentariile ziariştilor, experţilor, pe marginea destinului nostru, am întâlnit această paralelă profund sugestivă, care parcă ar explica natura rătăcirilor noastre – este vorba de paralela cu mitul biblic al exodului profetului Moise prin pustiu şi de predestinata perioadă de 40 de ani, necesară schimbului de generaţii şi purificării mental-eliberatoare a stării şi mentalităţii de rob. Matematic, după 20 de ani, parcă ne-am afla la jumătatea acestui drum. Uneori însă am impresia că rătăcim în cerc şi, de fapt, cu simbolurile faraonilor şi ale comuniştilor-deghizaţi sub coaste, ne aflăm abia la începuturile ieşirii din robie. Semnificaţiile mitului par a fi altele şi în acest sens îmi permit o interpretare proprie a mesajului încifrat în Vechiul Testament. Această prea lungă perioadă de traversare a pustiului ar putea fi tălmăcită ca un timp necesar Profetului pentru odrăslirea conştiinţei identităţii poporului său, ce va ajunge treptat să-şi asume valorile, limba, cutumele, spaţiul matricial al devenirii sale. Doar astfel marele popor evreu şi-a cultivat şi dobândit definitiv deplina conştiinţă a eliberării şi a demnităţii sale. În aceasta, cred eu, rezidă marea înţelepciune a acestui mit – în sublinierea semnului de egalitate dintre Liberate şi Identitate. Numai în spaţiul valoric al deplinei identităţi, asumate plenar, ireversibil şi perpetuate în timp, poţi fi liber şi egal printre popoarele lumii...
Prin dreaptă moştenire a valorilor noastre sfinte şi prin unitatea de cuget şi simţire am certitudinea deplină că până la urmă izbânda va fi de partea noastră.
Dixi!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
27 august 2009
[1] La 27 august, de Ziua Independenţei Republicii Moldova, Piaţa Marii Adunări Naţionale era ocupată de participanţii la Cupa Prezidenţială la automobilism, patronată încă de V. Voronin.
Discurs rostit la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău, pe 27 august 2009, în cadrul Mitingului festiv al deputaţilor din primul Parlament democratic, care au votat Independenţa, prilejuit de împlinirea a 20 de ani de la prima Mare Adunare Naţională.