Deţinătorul de busolă valorică
Pentru tiparSucevean, Adrian Dinu Rachieru are o alură de muntean – înalt, statuar-uscăţiv, semeţ, dar de o semeţie tăcută, neafişată, subliniind o causa sui, o retractilitate saturniană. Habitus-ul său, susţinut şi de favoriţii mari, stufoşi, de modă austriacă (à la Strauss), de fruntea ridată vălurat, aducând uşor aminte de chipul lui Umberto Eco, impune o verticalitate deontologică, ce aplică o pecete identitară pe stil, deloc moldovenesc, curgând mai degrabă nervos, cu învolburări şi cu repeziciunea râului de munte.
Privirea îi este şi ea de tip muntenesc, coborând de la înălţime şi fiind prin excelenţă perspectivistă, fixatoare-fenomenologică şi deopotrivă evaluatoare-hermeneutică. Efectul de distanţare rece, brechtian este cenzurat de o apropiere analitică simpatetică, învăluitor-caldă. Actul exegetic este supravegheat de sociolog, care pune pe tapet datul pozitiv, concret, bazat pe certitudine şi autenticitate.
Un astfel de demers sociologic, complementar celui fenomenologic-hermeneutic propriu-zis, îl ajută să deţină o busolă valorică într-o lume debusolată, ieşită hamletian din ţâţâni, cufundată în ceaţa densă a aporiei, tranziţiei, confuziei – lume pusă sub semnul relativismului nihilist nietzschean şi al neantizării verbale caragialiene.
Adrian Dinu Rachieru merge neabătut, fără a-şi pierde cadenţa pasului, pe această cale de mijloc, calea Tao. Busola sa nu e dereglată de multitudinea de forţe ale câmpului magnetic sofisticat, ci indică direcţia cea adevărată: Nord-Sud.
Mergând el însuşi cu fermitate şi cu calm analitic pe o atare direcţie, îşi îndreaptă fulgerele jupitiriene neiertătoare asupra colegilor care şi-au pierdut busola şi aplică criterii extraestetice, partizane, idiosincrasiste, agresiv-revizioniste, demolaţioniste şi demitizante.
Un astfel de discurs polemic-jupiterian îl găsim în volumul Nichita Stănescu – un idol fals? (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006), în care ţinteşte falsele criterii valorizante. Obiect de cult altădată, poetul Necuvintelor devine o miză a revizuirilor decembriste, iar fenomenul Nichita – un caz de sociologie literară. Este oare vorba, se întreabă criticul, de o irelevanţă axiologică, de o victimă a „apologiei organizate”, de un lider „fabricat”, de o „prezumată genialitate” (transformată în „industrie”, precum crede Gheorghe Grigurcu)?
„Oricât s-ar strădui unii, vine cu o opinie fermă Adrian Dinu Rachieru, Nichita Stănescu nu poate fi dat jos de pe soclu. Viaţa dezordonată, inactivismul civic, «moliciunea» sau actoria omului nu sunt argumente valabile, esteticeşte vorbind. Rămâne ca posteritatea să arbitreze soarta literară / cota critică a celui considerat, la începuturi, «un Ariel al poeziei» (cf. Aurel Martin, ivit în valul euforic al şaizecismului). Şi, desigur, însoţit de «aura semantică» a criticii, şi ea entuziastă” (op. cit., p. 6).
Întrebările nedumeritoare ale criticului se înlănţuiesc într-o interogativitate polemică: „A fost el victima unei «apologii organizate»? Cultul prieteniei, «boema de partid şi de stat» la care a subscris au provocat, prin supraevaluare, o iluzie păgubaşă? Eul jubilant, expansiv, libertatea epicureică, temperatura afectivă au iscat o «stânjenitoare exagerare»? În fine, efortul de conceptualizare, verva lexicală combinatorie (mixând limbaje), jocurile lingvistice inventând hemografia, îndrăzneala unei cuprinderi totalizatoare, «trasă» într-o cosmogonie personală şi, desigur, tragedia limitării să evidenţieze doar o inapetenţă metafizică, trucuri filozofante şi un debil jargon ştiinţificoid?” (ibidem, p. 7). Criticul se mai întreabă cum ar putea fi uitat cel care a adus cu sine „turma de lei străvezii”, gata să ne îmbrăţişeze „cu coastele” şi, privindu-ne cu ochiul rămas în urmă, ne oferă, în Îndoirea luminii, o primă schiţă cosmogonică, scenarizând pofticiar idei şi nădăjduind a „prinde” vedeniile abstractului. Cum poate fi taxat un asemenea poet, ispitit de „regresul” înspre ingenuitate?
Nu pot fi desconsiderate şi înseşi facticităţile (heideggeriene) în care „trăia” Nichita Stănescu: bruiajul ideologic, cultura schisoidă obligând la echilibristică, codul esopic, scrisul „pe dedesubt” şi negocierile (complice, uneori) cu cenzura. Era timpul strategiilor literare complicate şi al adaptabilităţilor rentabile. Chiar într-un asemenea context habitudinal, Nichita Stănescu a dat expresie „stării primare împăcând Instanţa Unică cu «multiplul cel viu», impresionând prin capacitate holistică şi mişcându-se în orizontul paradoxului (cum nota, respectând priorităţile, Magda Ursache, încă în 1973) câtă vreme lirica sa aspira spre autoreflexivitate” (ibidem, p. 7-8).
Exegetul se situează, cu obiectivitate, între „paralizia idolatră”, „voluptatea maculării” şi „contestaţia primitivă”.
Ţinând cont în actul său exegetic şi de criteriile sociologice, Adrian Dinu Rachieru conjugă centralismul cu marginalismul, luând în consideraţie ce au dat culturii româneşti provinciile. S-a impus, astfel, ca un exeget al fenomenului bucovinean şi basarabean, dând portrete în creion biografist substanţial ale unor creatori „de margine”. Demersul său fenomenologic s-a extins, privind – în cheie obiectiv-polemică – şi postmodernismul românesc, în raport cu „circulaţia elitelor în context postdecembrist”, spiritualitatea românească în general, opera unor scriitori sub aspectul „utopiei erotice” (Liviu Rebreanu) sau al „omului utopic” (Marin Preda). Arta portretizării e rară, spunea Petre Pandrea („Limita sociologiei se află în întinderea domeniului – atât de puţin explorat – al caracterologiei”, Petre Pandrea, Pomul vieţii, Jurnal intim, Bucureşti).
Darul publicistic şi epic indiscutabil s-au manifestat în articolele despre Basarabia, cronicile sportive şi în pânza romanescă Legea conservării scaunului, I şi II, prin care s-a impus şi ca un fenomenolog al proceselor ce au loc în societatea de azi (notaţii comportamentiste exacte, scene flash, proiecţii ironice şi groteşti expresioniste, narare în contrapunct).
Adrian Dinu Rachieru este, în definitiv, un exponent al interfrontalităţii şi interculturalităţii, un promotor al valorilor pe care caută să le încadreze într-o scară axiologică a „transmodernismului ce va sa vină”, într-o scară a operelor receptate ca „metafore epistemologice” (Umberto Eco).