Aura Christi. Introspecţie şi aventură imaginară
Pentru tiparNu-mi doresc decât să mă transform
eu însămi într-un poem.
(Valea regilor)
Lansată editorial în 1993, cu placheta De partea cealaltă a umbrei, Aura Christi releva dintru început virtuţi exorcizante. Dualităţi structurale şi strategii moderne (în spiritul epocii) îi marcau izbitor profilul scriptic; succedându-se rapid, apariţiile următoare adaugă tuşe noi autoportretului în mişcare, sinteză de luciditate, de miraje nu totdeauna tonifiante, de patetism orgolios. Pe cât de angajată în mitologiile personale (devenite obsesii), pe atât de disponibilă privirii în efemer! O dicţiune percutantă, între vizibil şi abscons, punctează modul său confesiv din Împotriva mea (1995); de o parte magma unui prezent fremătând, divers provocator, lunecos, convulsiv, de alta – regie intens vizuală, spaţii iniţiatice, respiraţie în mister şi transcendenţă: „...presimt / că nu voi ieşi / din fântânile de foc ale întunecimii niciodată” (Timpul trece urlând). Intervine un prezent-viitor, un fel de panaceu derizoriu purtând „pecetea jarului îngheţat al dorinţelor” şi înfruntând „milioane de clipe negre, negre, negre”... Himericul Gérard de Nerval invoca „soarele negru al melancoliei”; Aura Christi îşi aliază (utopic) uitarea:„Uită. Uită. Uită. Decupează soarele negru / din memorie şi mergi mai departe”. Altă dată, declaraţie similară: „Scriu ca să înţeleg ce anume şi să uit” (Globul de hârtie). Noaptea, cu negrul ei constrictiv, e „continent, de coşmar”...
I
Sesizând de timpuriu că poezia, „teribilă spovedanie”, presupune resemantizare şi resimbolizare, Aura Christi dă curs unui limbaj autoreferenţial şocant, sfidător şi decis chiar şi în momente perturbatoare; travaliul mental contrastiv vrea să transsubstanţieze. „Te eliberezi, credea Croce, nu prin frică şi relaş, ci prin încântare”... Când, în 1993, se instala în Bucureşti – încrezătoare în propria-i stea –, poeta ducea cu sine, din Moldova transpruteană, disponibilităţi certe şi repere cognitive fertile. La douăzeci şi şase de ani, în posesia unor achiziţii umaniste varii, ulterior amplificate sistematic, ea îşi schiţase liniile demersului creativ.
Intri mai aplicat în poemele Aurei Christi, abordându-le paralel cu eseurile din Fragmente de fiinţă (1998), repertoriu sugestiv în care, deşi scriind despre alţii, ea invită totodată în propriul atelier de creaţie. „Îmi filtrez entuziasmele, mă bucur cu prudenţă, repetând tradiţionalul îndemn: „La arme”, completându-l cu laitmotivul unui romancier: „De la excelent în sus!”(Arzătoarea epopee a începutului). O singurătate permanent năzuită, dar niciodată absolută, o repetată privire în oglinzi – ambele pledează pentru verticalitate; combustia spirituală supravegheată lasă câmp liber refrigerării, evaziunii în atemporal. „Între singurătatea cu multă lume împrejur şi singurătatea trăită cu tine însuţi, sunt înclinată, personajul pedant, studios din mine, e înclinat să aleagă, în majoritatea cazurilor, pe cea din urmă – solitudinea mândră şi umilă, obosită şi calmă” (Muntele dinăuntru). În fond, lumea e „o carte la care se scrie încontinuu, se operează curent rectificări, adăugiri, corecturi în şpalturi” (Fragmente de timp îngheţate). Somnul vine cu revelaţii şi fulguranţe – altfel decât la Blaga, la care tenebrosul, terorile, aprehensiunile, reminiscenţele mitico-magice configurează stări larvare tulburi, de început de lume. Labirinticului în lumină al Aurei Christi, somnul îi contrapune lumi impalpabile, fuga de inchietudine, o particulară întâlnire cu sinele evanescent. În somn, iat-o visând „texte”, scriind „neaşteptat de uşor”, neoprită de nimic (Visez texte).
Cu o frenezie neadormită destructurează necontenit, fragmentând şi clătinând viziunile. Fenomenul ţine, în fapt, de psihismul bipolar al poetei care, apropiată şi distanţată de lucruri, se împarte între începuturi şi sfârşituri. Un eros singular, proces de locaţie în necunoscut, e, în cele din urmă, un mod de singurătate în doi; nostalgie cvasi-îndurerată, sfâşiere interioară între da şi nu, pact versatil consonant cu Ceremonia orbirii (1996). Finalmente, impulsul erotic e deopotrivă endoteric (ascuns: „în mine mă cercetez”) şi exoteric, adică public, partenerul e concomitent „bestie sublimă”, zeu şi „trubadur”:
Numai tu eşti în stare cerul încordat
dimineţile să-l cuprinzi
Şi să-l aduci zi de zi lângă mine.
Praf şi pulbere se alege din singurătatea mea!
Locuiesc în mine sau în afara mea?
Nu mai ţin minte!
Dar zeul aşteptat e curată nălucire, vedenie decorporalizată: „În lume nu exişti, nici nume n-ai” (O lege te adună). Motive de contrasens se ţin lanţ. Iubirea mistuitoare, dezlănţuită, iubirea-delir ori „taifun” e un fel de holocaust: – „Ce se întâmplă de fapt? Ardere de tot? / Poate ceva mai mult”.
Registrului în alb, aparent neutru, i se alătură tipic umbre. Nobilii Crini imperiali – „flori albe, concentrate în esenţă”, emană o indicibilă melancolie; „mireasma” lor (emblematică), „pervers” seducătoare, contrazice ştiutul fascinans. (Şi la pateticul D. Anghel crizantemele respiră tristeţe!). Insidioşi – În serile pure, sterpe – imperialii „crini rătăciţi îşi împroaşcă otrava”, fenomen cu impact tulburător:
Ce ospăţ de tristeţe. Ce seve demente
în liniştea-mi putredă, lacomă!
Vine demonul alb şi-mi arată drumul.
Disimetrii, anxietăţi, melancolie, conotaţii depresive de tot felul amplifică – într-o Toamnă ca Bacovia – plânsul, „golul mut”, pustiul „sunător”; la nivelul conştiinţei agresate, domină un „bocet triumfal”. În Poeme pariziene, se perorează „despre arta complicată de a lupta / pentru o totală singurătate” (la poetul Plumbului, de amintit întreitul: „Singur, singur, singur”). Solilocvii reiterate, vădit retorice, imprimă discursului asertiv, bazat pe reluarea verbului „să miroase”, o funcţie expresivă litanică; de şapte ori paradigma se repetă ca într-un psalm biblic; fonologic, aceleaşi relaţii sintactice accelerează impresia de monodie:
Mi-aş da foc într-o zi de duminică.
Din plămada cenuşii mele să nasc poemul.
Să miroase a vânt, a putreziciuni (...)
Să miroase a despărţire smulsă din iad (...)
Să miroase-a femeie izgonită din rai (...)
Să miroase-a cădere, a mucegai milenar.
Să miroase-a câmp de maci cotropit.
Să miroase–a copil de înger născut,
Să miroase ultima dată-a sfârşit.
De observat în acest pseudo-descântec ideea că poezia (devenită exorcizare) e ardere şi, în subsidiar, odrăslire din cenuşă. Rostitoarea înaintează pe stări-limită, evoluând pe bezne, pe tragic, pe inefabil, pe curăţie şi candoare; deşi asediată de „nopţi de gheaţă”, deşi cutreierată de spaime şi pândită de obstacole, „teribila spovedanie” care este literatura îşi urmează fluxul, vizând zei şi îngeri. Condiţia creaţiei e de a întrezări, dincolo de ritmul girator, câte un semn, providenţial, câte un miracol. „Spun «Eu» – şi lumea începe / să fie” (Uşor indecis).
II
A considera poezia ca „formă misterioasă de apărare a singurătăţii”, e tot una cu o „filosofie a existenţei” (Cuvintele care sunt metafore) compatibilă divers cu o axiologie universală. Fie Ars amandi, fie Ars moriendi, ea e concomitent gnoză şi text ziditor. Dincolo de tragicul multiform, câte un puseu de forţă lăuntrică anunţă voinţa de a contraria. Iarăşi verbe dinamice – cu substrat imperativ:
Să mutăm zeii din ceruri în case (...)
Să ne iubim, să ne iubim cu înfrigurare (...)
Să ne iubim pentru vieţile netrăite...
În Valea regilor (1996) demersul cogitativ ia forme condensate mizând pe aforism şi filosofeme; pretutindeni mostre de sine stătătoare: „Norocul de a fi ne este singurul cort posibil”; „Singurătatea e aidoma unui manual / de desăvârşire”; „Copacii contemplă graţia de a ne mişca” (Altă realitate). Repetatul simţ alternează cu frecventul reflectez; se produce un fel de transvazare – din perspectivă duală – într-o alchimie poetică subliniat personală; „euri festive”, euri introspective şi euri pasionale se întrepătrund, participând la discursul axial:
Simt respiraţia de care atârnă lumea şi cerul (…)
şi clipa abisală în care cineva de jos sau de sus
te inspiră adânc, lăsându-mi amanet Misterul...
Perpetuă, oscilaţia Între veghe şi vis cu Novalis ilustrează paradoxul afirmării sinelui prin fuziune cu ceilalţi. Colocvii despre esenţa fiinţei propun întâlniri cu elini şi latini, cu orientali şi transoceanici, relaţionalii între Unul şi Totul; repere biblice coexistă cu ecouri mitice. Pe marginea citatului livresc (expres ori voalat) se citesc numele unor Cervantes, Kierkegaard, Baudelaire, Poe şi Rimbaud; atenţia distributivă se împarte între Rilke, Unamuno, Proust, Musil, Trakl, Borges, Pessoa, Bacovia, Blaga şi atâţia alţii; în litera lui Nichita găsim mărturii laconice: „Mi-e frig. Mi-e zadarnic. Mi-e noapte. Mi-e iarnă. Mi-e moarte”.
III
Bravând limita şi afişând o demonie trufaşă, depăşeşte oare poeta condiţia umană? Tristeţea metafizică persistă; persistă antitetic şi proiecţia în visul protector. „Dogmatic prin ceaţă înaintez / spre un născocit orizont” (Stă cineva în creierul meu). Intelectualismul acţionează egocentric, mereu în gardă. „Sunt un munte de contradicţii” – clamează Aura Christi (în Globul de hârtie). Neabătut rămâne mirajul „celuilalt Sine”’, altul decât cel empiric. Căutându-şi locul pe harta gânditoare a lumii, autoarea Fragmentelor de fiinţă (1998), puternic marcată de neliniştea modernă planetizată,problematizează ingenios, cu aplomb şi graţie. Anul 2001 e al unui amplu „poem epic”: Vulturi de noapte – proză cu subtitlul Sculptorul –, deopotrivă pseudojurnal şi pseudoroman. Prilej de relaţionări complementare din perspectivă triplă: estetică, etică, existenţială – discurs centrat pe mobilism, pe tensiune şi tatonări specifice, definitorii în actul de zămislire. Beethoven, Gauguin, Van Gogh, Dostoievski, Eminescu, Rilke, Brâncuşi şi alţii, sumedenie, sunt invocaţi în ideea apropierii de modele. În peste trei sute şaizeci de pagini, se formulează ipoteze, se relaţionează, se trag concluzii; zeci de opinii, atribuite unor personaje de ficţiune, exprimă în fapt dimensiunea egocentrică a autoarei: „Eu nu trebuie decât să visez, şi să scriu înainte”; „Când ascult muzică, totul devine limpede, circumscriindu-se posibilului. Muzica e singurul limbaj apt de a trata inefabilul” (cap. III).
Personalitate sintetizatoare, basculând între senin şi tragic, perfecţionistă în plină formă, Aura Christi îşi fixează un canon complex, ţintind aprofundarea Eului: „Să ai ureche înlăuntru, dincolo de scoica urechii obişnuite; să ai un organ special, ultrasensibil la ce se întâmplă în adâncurile tale de vis, şi viaţă, viaţa profundă, adevărată, nu cea «exterioară», mincinoasă şi ademenitoare, – să se deruleze acolo, în subterana fiinţei tale intime, în ritmuri de taină de somn... Să ai şi să-ţi construieşti la infinit, cu inventivitate, cu dăruire, lentoare desăvârşită, liniştea lăuntrică, necesară pentru auzul acela secret, pentru acea întreprindere care conţine în ea însăşi totul: şi viaţa, şi visul, şi moartea, şi iubirea”.
Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial şi nici tendinţele destructurante ale postmodernilor nu au trecere. Modernitatea Aurei Christi e una esenţială, organică, refractară modelor, năzuind spre reinterpretarea semnelor şi universaliilor;întrebările pe care şi le pune ea au fost şi ale înaintaşilor, iar răspunsurile transcend achiziţiile, relevând evoluţia conştiinţei în mers. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice (2002) şi altele confirmă consecvenţa cu sine a unei conştiinţe exemplare.