Omul potrivit la locul şi la timpul potrivit
Pentru tiparNote pentru un portret
Dacă însă iar vom promova neadevărul,
vom rămâne sclavi, pentru că doar adevărul ne va face liberi.
vom rămâne sclavi, pentru că doar adevărul ne va face liberi.
Umberto Eco
Silviu Berejan ştie să aprecieze cu ochi obiectiv realitatea. Nu în sensul acceptării ei, cum se întâmplă de cele mai frecvente ori, ci al conştientizării faptului că nu poţi face abstracţie oricât ai vrea de timpul istoric concret, pe care ţi-e dat să-l trăieşti şi care, în mod iminent, îţi dictează un anume comportament social, politic etc. Această „conformare” are conotaţii aparte în cazul unui tărâm de activitate „ce se află permanent pe muchie de cuţit”1. Or, filologia, „acest deosebit de dificil, în special în condiţiile republicii noastre, domeniu al ştiinţei”2, a constituit (şi procesul nu s-a încheiat încă) pentru majoritatea cercetătorilor de la Academie (lingvişti şi literaţi), un cadru existenţial ce reclamă tacit şi necondiţionat atitudinea faţă de o cauză care, prin esenţa ei, te situează pe un plan social secund, dacă nu chiar periferic. „Lingvistica de la noi, mărturiseşte acad. Silviu Berejan, cea care se încadra în «Frontul ideologic», m-a ţinut mereu în tagma celor neagreaţi de puterea oficială şi m-a obligat să accept în tăcere mulţi ani la rând că româna din Moldova Sovietică este altceva decât româna din celelalte regiuni româneşti (strecurând numai în subsidiar ideea că ea e tot româna)”3. Silviu Berejan, ca şi alţi colegi ai săi – fideli unui crez ştiinţific nedeclarat, dar asumat cu responsabilitate –, „toată viaţa s-a temut să nu-i ceară diavolul să-şi vândă şi sufletul pentru cei treizeci de arginţi. Şi a rezistat: cu verticalitate de om, mai întâi, şi cu demnitate de om de ştiinţă, în al doilea rând”4.
Detaliile din biografia personalităţilor, se ştie, au uneori o semnificaţie aparte pentru destinul unei comunităţi profesionale şi chiar naţionale. Insignifiante în plan istoric, unele evenimente, întâmplări accelerează, justifică sau, din contra, frânează derularea fenomenelor sociale, politice, ştiinţifice etc. Este şi cazul lui Silviu Berejan, care se afirmă în calitate de înainte mergător în lingvistica din stânga Prutului la cumpăna dintre deceniile nouă şi zece ale secolului trecut, segment de timp revelatoriu pentru destinul limbii române din Basarabia, provincie românească, încorporată în imperiul rusesc şi apoi în cel sovietic, şi care, abia la sfârşitul anilor ’90, graţie perestroicii gorbacioviste, îşi revendică dreptul la adevărata identitate, pronunţându-se pentru restabilirea numelui istoric al poporului, numele de român, şi a denumirii limbii, limba română.
În funcţia de director al Institutului de Lingvistică al A.Ş.M., care va avea misiunea – pe cât de importantă, pe atât de dificilă şi ingrată – de a fundamenta din punct de vedere ştiinţific „revoluţia lingvistică” (E. Coşeriu), este acceptat în 1987, când împlinea vârsta de 60 de ani. Omul de ştiinţă Silviu Berejan acumulase deja o bogată experienţă de viaţă şi profesională. Avea publicate mai multe lucrări apreciate în fosta Uniune Sovietică, dar şi peste hotare. Participase de-a lungul anilor la un şir de întruniri ştiinţifice internaţionale, era deja cunoscut şi considerat drept un altfel de exponent al ştiinţei din spaţiul sovietic. Exact în această perioadă, sub impulsul schimbărilor survenite pe tot cuprinsul fostei Uniuni Sovietice, moldovenii de la est de Prut –, cei care din motive politice obiective nu au luat parte la desăvârşirea procesului de formare a naţiunii române, – având drept element catalizator pe cea mai luminată pătură a societăţii, intelectualii, în frunte cu întreaga breaslă scriitoricească – organizează acţiuni culturale, ştiinţifice şi politice, militând pentru redefinirea statutului lor identitar şi pentru oficializarea însemnelor fundamentale ce confirmă apartenenţa la un neam: drapel, imn, stemă şi, evident, limbă, cea din urmă în calitate de instrument principal de comunicare interumană în condiţiile unui stat suveran. Evenimentele spontane, având sprijinul masiv al populaţiei şi cu reverberaţii dintre cele mai neaşteptate în toate domeniile vieţii, au făcut dovada falimentului implacabil (nu şi definitiv!) al ideologiei bolşevice de deznaţionalizare, care, prin mijloace dintre cele mai oribile, neîntâlnite în întreaga istorie a umanităţii (deportări, organizări de lungi şi artificiale perioade de foamete, terorizări, schingiuiri şi executări masive de indivizi fără nicio vină, colectivizări şi exoduri forţate de populaţie), a încercat să influenţeze şi să schimbe tradiţiile, obiceiurile, istoria, limba şi, în unele cazuri, chiar codul genetic al majorităţii populaţiilor neruse din imperiul bolşevic.
Martor (prea fraged: în 1940, anul cedării Basarabiei, viitorul academician abia împlinise 13 ani!) al fărădelegilor comise de către sovietici între Prut şi Nistru, Silviu Berejan va purta cu spaimă şi oroare povara amintirilor şi abia în 2003 va cuteza să mărturisească: „Din beciurile lugubre săpate în malul abrupt din spatele Facultăţii de agronomie (din Chişinău – n.n.), autorităţile româneşti au deshumat (în august 1940 – n.n.) multe zeci de cadavre de basarabeni arestaţi, semidescompuse, stropite cu var şi acoperite în grabă cu câteva hârleţe de ţărână. Ele au fost înşirate în mai multe rânduri paralele pe iarba verde din curtea fostei facultăţi şi la multe dintre corpurile aşezate pe o coastă se vedea distinct urma împuşcăturii în ceafă... Tabloul era oribil prin cruzimea realităţii sale [...] Unii, mai ales femeile, plângeau înfundat în batiste, cei mai mulţi însă stăteau muţi de groază, înmărmuriţi în faţa mărturiilor de adevărată sălbăticie [...] Mai târziu, cea mai mare parte din perioada adolescentină chişinăuiană a vieţii mele m-a urmărit mereu spectrul cadavrelor semidescompuse şi când mă întâlneam cu persoane făcând parte din organele sovietice în cauză (reprezentanţi ai NKVD şi, mai târziu, ai KGB – n.n., A. B.) nu puteam să-mi stăpânesc spaima şi neliniştea ce mi-o inspirau. Mi se încrâncena carnea parcă pe trup şi-mi apărea o cumplită înfiorare în suflet. Cu aceste sentimente apăsătoare am trăit mulţi-mulţi ani în şir...”5.
O atare încărcătură emotivă, dezolantă şi ostilă manifestării conştiinţei naţionale româneşti în Basarabia, a constituit dominanta atmosferei din aproape întreaga epocă sovietică, ea continuând să marcheze şi azi mentalitatea multor conaţionali. Or, şi acum, la începutul mileniului trei, prin mijloace politice şi economice subtile şi sofisticate, de ordin intern şi extern, moldovenilor le este îngrădit dreptul de a-şi hotărî destinul. Oscilând între est şi vest, Republica Moldova are un nivel de viaţă material şi spiritual afectat de o profundă şi îndelungată criză (inclisuv identitară!), din care motiv pe an ce trece exodul basarabenilor ia proporţii tot mai mari. Imposibilitatea practică de a soluţiona multiplele probleme ale tranziţiei, implicit cea de ordin lingvistic, certifică, de fapt, „indiciul lipsei noastre de suveranitate şi independenţă, afirmă acad. S. Berejan, este o dovadă în plus că atât una, cât şi cealaltă au fost doar proclamate, nu şi realizate în fapt, rămânând a fi şi în continuare deziderate ale unei perspective pe cât de îndepărtate, pe atât de ceţoase”6.
Sunt constatări pe care Silviu Berejan le va face mai târziu cu amărăciune şi scepticism nedisimulat, după ce ani în şir va desfăşura o amplă şi febrilă activitate „de justificare” a factorului lingvistic primordial pentru consolidarea conştiinţei naţionale. Este animatorul şi protagonistul a numeroase sesiuni, conferinţe, simpozioane etc. republicane şi internaţionale, ce abordau, sub diferite aspecte, unitatea culturală şi istorică moldo-română şi care urmau să aducă schimbarea în mentalitatea basarabenilor, inclusiv în rândul celor din vârful piramidei sociale. Însă, contrar supoziţiilor sale de cetăţean şi de om de ştiinţă onest, lucrurile aveau să ia altă turnură: „Mişcare de renaştere naţională în adevăratul înţeles al cuvântului, după părerea mea, de fapt nici nu a fost, căci masele largi ale populaţiei nu erau pregătite pentru aşa ceva, nu aveau cunoştinţele necesare şi erau impregnate de ideologia comunistă antinaţională, cultivată cu mult succes de conducerea de partid. Masele de oameni simpli s-au alăturat unei mâini de intelectuali, căci le-a părut la un moment dat că aceştia îi vor elibera de sub jugul sovietic de până atunci, iar când unii «intelectuali», promovaţi la posturi de conducere, s-au compromis prin acţiuni ilicite şi prin dezbinarea dintre ei, s-au lăsat manipulaţi din nou de aceiaşi slujitori şi partizani ai regimului vechi”7.
Un impuls benefic îl are asupra lui Silviu Berejan relaţia cu Eugeniu Coşeriu, prin vizitele pe care eminentul om de ştiinţă le întreprinde după 1990 în Republica Moldova sau în România pentru a participa la întrunirile ştiinţifice, care, de regulă, iau în dezbatere realităţile lingvistice din Republica Moldova.
De altfel, Eugeniu Coşeriu îi dă o înaltă apreciere confratelui basarabean, aflat în epicentrul bătăliilor identitare: „Meritele domnului Berejan în domeniul lingvisticii sunt incontestabile şi unanim recunoscute în ştiinţa naţională şi internaţională. Domnul Berejan este astăzi (constatarea este datată 7.01.1993 cu ocazia primirii lui Silviu Berejan în calitate de membru titular al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova – n.n., A. B.) savantul cel mai de seamă din Republica Moldova în acest domeniu...”8.
Prilejul de a se afla Cu Eugeniu Coşeriu în proces de lucru şi de simplă comunicare (este chiar titlul unui text evocator publicat în revista Limba Română, nr. 10, 2002, p. 26-33) îi conferă certitudinea că, având susţinerea ilustrului cărturar, a altor oameni de ştiinţă de peste hotare, esenţa lucrurilor se va schimba şi întreaga societate va înţelege adevărul despre identitatea şi unitatea limbii române. Academicianul prefigurează oportunitatea unei largi campanii de formare a „conştiinţei naţionale unitare”, dat fiind că populaţia trebuie să conştientizeze ce se întâmplă, care îi sunt originile, cu cine se înrudeşte, ce limbă vorbeşte. În societate se conturează, în 1993-1994, însă tot mai pronunţat şi mai virulent semnele reanimării moldovenismului de sorginte stalinistă, mutaţiile de ordin identitar sunt mediatizate cu o forţă fără precedent. Poziţia oficialilor de la Chişinău, ostilă şi contraproductivă în raport cu proiectul de renaştere naţională, îl lasă neînduplecat pe academicianul Silviu Berejan, care, aflat în fruntea instituţiei investită cu dreptul legitim de a se pronunţa asupra spinoaselor probleme lingvistice, impune punctul de vedere al specialiştilor şi la nivel de Academie, întrucât, opinează savantul, „nimeni nu are dreptul (nici ştiinţific, nici juridic) să atribuie limbii oficiale de cultură, folosite obiectiv în republică, o denumire neadecvată conţinutului său, improprie prin însăşi definiţia sa”9. Pentru că „[...] neîncetând a fi istoriceşte vorbire moldovenească, deoarece ţine de prima din cele două mari ramuri ale dialectului daco-român (moldovenească şi muntenească) şi este parte integrantă a vorbirii din Moldova istorică, constituie o varietate teritorială a limbii române comune”10. Acest adevăr este accentuat şi nuanţat în numeroasele comentarii, studii, comunicări, articole publicate de către lingviştii de la Academie pe parcursul unui deceniu şi ceva, timp în care Silviu Berejan exercită funcţia de director al Institutului de Limbă şi Literatură al A.Ş.M. (1987-1991), de acad. coordonator al Secţiei de Ştiinţe Socio-Umane (1991-1995) şi cea de director al Institutului de Lingvistică a A.Ş.M. (1995-2000). Este cea mai fructuoasă, cea mai interesantă, mai dramatică şi mai imprevizibilă etapă din viaţa omului Silviu Berejan, solicitându-i responsabilitate maximă, acţiuni şi atitudini echilibrate pentru a nu umbri mesajul ştiinţific al instituţiei academice, angajată în promovarea adevărului şi, implicit, în fortificarea identităţii naţionale a populaţiei majoritare din Republica Moldova. „Până nu vom avea formată conştiinţa naţională nu ne vom putea găsi identitatea”11, crede savantul.
Raportată la situaţia geopolitică a Republicii Moldova, rezolvarea „litigiului identitar” „e o sarcină grea de tot, dacă nu chiar utopică”12, dat fiind că Basarabia „este o zonă specifică, unică în felul ei în această parte a lumii, deoarece aici, pe acest teritoriu, în diferite perioade istorice, în special cele de dominaţie a imperiului rus şi apoi sovietic, s-au stabilit reprezentanţi ai mai multor etnii şi popoare, oameni de diferite origini, ceea ce i-a imprimat, atunci când a devenit stat suveran şi independent, o fizionomie de care e imposibil să nu se ţină cont la soluţionarea unor probleme politice, sociale şi în special naţionale...”13. Din această perspectivă, Silviu Berejan, susţinut de specialiştii de la Academie, fundamentează de pe poziţii strict ştiinţifice – pentru prima dată în istoria acestui ţinut – adevărul despre numele limbii noastre. La îndemnul şi sub oblăduirea nemijlocită a directorului Silviu Berejan, Institutul de Lingvistică, nemaiavând diabolicele oprelişti de până la 1989 („despre limba română aproape cincizeci de ani nu s-a putut spune sau scrie nici un cuvânt”14)[*], se dedică elucidării trecutului şi prezentului limbii române în Moldova de Est, militând pentru introducerea denumirii autentice în Constituţia şi Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova[**].
Examinând retrospectiv calea parcursă de colegii-lingvişti în anii de regenerare a spiritului naţional, cercetătorul Ion Eţcu, director-adjunct al Institutului şi unul dintre cei mai inimoşi colegi ai acad. S. Berejan, constată în paginile revistei Literatura şi Arta: „Revoluţia limbii din 1989, care s-a încheiat cu adoptarea legilor cu privire la statutul limbii române la est de Prut şi revenirea la grafia latină, a fost pregătită, pe parcursul a mai bine de patru decenii, de scriitori, de intelectuali, dar fundamentarea teoretică le-a revenit, evident, lingviştilor, S. Berejan impunându-se şi de data această ca una dintre figurile proeminente. Dicţionarul ortografic cu elemente de ortoepie şi morfologie şi Normele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române, apărute în 1990, la elaborarea cărora a participat şi S. Berejan, au desăvârşit procesul de unificare a normelor literare ale limbii române utilizate în România şi în Republica Moldova, dar au provocat şi un nou val al românofobiei lingvistice, care a atins punctul său culminant în 1994, când a fost fixat în Constituţie neadevărul bolşevic cu privire la denumirea limbii oficiale a Republicii Moldova. Contribuţia acad. S. Berejan la demonstrarea şi propagarea adevărului ştiinţific şi istoric în contextul unei agresivităţi crescânde a moldovenismului primitiv a fost de o importanţă covârşitoare. Este vorba nu numai de o suită de articole bine documentate, publicate în diferite ziare şi reviste, ci şi de Declaraţiile Institutului de Lingvistică din vara anului 1994 şi din februarie 1996 cu privire la denumirea corectă a limbii oficiale a Republicii Moldova, de Răspunsul Academiei de Ştiinţe la solicitarea Parlamentului privind istoria şi folosirea glotonimului limba moldovenească din septembrie 1994, de Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe din februarie 1996 şi de Conferinţa Ştiinţifică Limba Română este numele corect al limbii noastre, care şi-a desfăşurat lucrările la 20 iunie în chiar incinta Parlamentului. Toate acestea au purtat amprenta distinctă a personalităţii inconfundabile a academicianului Silviu Berejan (n.n. – A. B.)”15.
Statutul oficial al limbii române în Republica Moldova impune o nouă abordare a relaţiei om – limbă, o schimbare de optică în domeniu: „...problemele limbii naţionale şi a atitudinii faţă de ea trebuie abordate dintr-o nouă perspectivă istorică. Căci formarea unei generaţii (de lingvişti, dar şi de cetăţeni, n.n. – A. B.) pregătite pe potriva timpurilor ce vin este de neconceput în afara unei temeinice culturi lingvistice”16. Ocrotirea limbii române, conştientizarea căilor de ameliorare a climatului lingvistic, recunoaşterea şi promovarea adevărului despre originea ei devin probleme prioritare pentru cercetare. În condiţiile de tranziţie şi oscilaţie a vectorului politic, ştiinţa naţională, forul superior de resort trebuie să rămână în serviciul adevărului. „...misiunea Academiei în orice stat, mai tânăr sau mai vechi, în proces de consolidare a independenţei şi suveranităţii sau în orice altă perioadă, este aceeaşi: de a furniza fapte şi argumente ce ţin de adevărul ştiinţific şi istoric. Iar statul, vechi sau tânăr, să se bazeze numai pe adevăr, dacă vrea să fie respectat de comunitatea internaţională”17, afirmă Silviu Berejan. Altă armă decât argumentul (în cazul problemelor identitare, dar nu numai!) Academia / Ştiinţa nu au. Silviu Berejan anticipa alarmat, cu ani în urmă, că în societate ar putea surveni vremuri triste, cu orizont opac, iar oamenii de ştiinţă „vor fi puşi la un moment dat în imposibilitatea practică de a se ocupa de istoria neamului şi de lingvistica naţională”18. Dar, crede savantul, şi acest mesaj îl transmite celor mai tineri, că orice s-ar întâmpla, orice s-ar întreprinde pentru ignorarea redutelor cucerite (Decizia Academiei privind denumirea limbii e una de referinţă!) „viitorul va aparţine adevărului şi adevărul e numai unul, după cum şi limba e numai una – limba română!”19.
„Model de demnitate naţională”20 care de-a lungul întregii vieţi „şi-a urmărit mereu obiectivul ştiinţific în ciuda numeroaselor obstacole materiale şi politice, încadrând cercetările sale în contextul socio-cultural al ţării sale frământate...”21, Silviu Berejan, avându-i alături pe colegii de institut Ion Eţcu, Alexandru Dârul, Vasile Pavel, Anatol Eremia, Nicolae Raevschi, Maria Cosniceanu ş.a., pe academicienii-filologi Nicolae Corlăteanu, Mihai Cimpoi, Haralambie Corbu*, Anatol Ciobanu, Nicolae Bileţchi, pe titularii A.Ş.M., reprezentând alte domenii, între care Andrei Andrieş, Preşedintele A.Ş.M., Vasile Anestiadi, Dumitru Ghiţiu, Gheorghe Ghidirim, Mihai Lupaşcu, Vsevolod Moscalenco, Sergiu Rădăuţanu, Ilie Untilă, Gheorghe Şişcanu, a reuşit să dea expresie argumentată unui concept ştiinţific ce înnobilează imaginea Academiei noastre. „Post-factum, va concluziona academicianul, Parlamentul a găsit de cuviinţă să solicite şi părerea Academiei în această privinţă. Drept răspuns a urmat Declaraţia Institutului de Lingvistică, apoi cea a Prezidiului A.Ş.M., prin care s-a pus punctul pe „i”. Sub aspect legal lucrurile au rămas în continuare neschimbate, deşi, în fapt, întoarcerea înapoi a adevenit imposibilă”22.
În calitate de director de Institut şi în cea de reprezentant al ştiinţelor socio-umane, Silviu Berejan nu a admis compromisul şi a demonstrat prin acţiunile sale, în special după ’89, că a fost omul potrivit la locul şi la timpul potrivit. Dar pentru că nu a acceptat jocul regizat în culisele politicianismului efemer peste ceva vreme va plăti – ca atâţia alţii – tribut: cei de sus nu vor mai tolera îndărătnicia lingvistului Berejan, care, în pofida tuturor presiunilor, şi-a onorat până la capăt obligaţiunile de cercetător şi de susţinător al unei cauze nobile.
Este din nou marginalizat, însă acest fapt nu-l mai afectează ca odinioară. Deşi necazurile, dificultăţile, deziluziile au fost mai multe decât împlinirile şi satisfacţiile, Silviu Berejan nu regretă viaţa trăită, căci, „la urma urmei, conchide Domnia sa, am studiat şi mi-am apărat, cât şi cum am putut, limba neamului. Şi asta vreau să afirm acum, înspre apusul vieţii, deschis: am iubit dintotdeauna limba şi neamul şi anume aceste sentimente mi-au insuflat energie şi putere de rezistenţă. Le voi iubi şi în continuare cu aceeaşi intensitate şi le voi apăra cu aceeaşi perseverenţă în orice situaţie.
Cu convingerea fermă şi cu credinţa nestrămutată că numai aşa e bine, îmi voi duce crucea până la capăt”23.
Este o confesiune tulburătoare a cărei valoare testamentară sporeşte cu deosebire azi.
Note
1 Berejan, Silviu, Patru decenii de anevoioasă cale spre adevăr, RLŞL, nr. 6, 1998, p. 3.
2 Berejan, Silviu, Academicianul Nicolae Corlăteanu, organizator al ştiinţei academice, RLŞL, 1995, nr. 3, p. 39.
3 Berejan, Silviu, interviu, Denumirea limbii noastre este cea ştiută de toată lumea – româna, Limba Română, nr. 3, 1995, p. 60.
4 Mătcaş, Nicolae, Vom mai ajunge să culegem ghiocei, Limba Română, nr. 3-4, 1997, p. 172.
5 Berejan, Silviu, Amintiri grele despre oraşul unei copilării şi adolescenţe frământate, Limba Română, nr. 4-5, 2003, p. 90.
6 Berejan, Silviu, interviu, Limba oficială în orice stat este, de regulă, una singură..., Limba Română, nr. 2-3, 1992, p. 123.
7 Berejan, Silviu, interviu, Denumirea limbii noastre este cea ştiută de toată lumea – româna, Limba Română, nr. 3, 1995, p. 58.
8 Coşeriu, Eugeniu, în volumul Academicianul Silviu Berejan. Biobibliografie, Bălţi, 2005, p. 50.
9 Berejan, Silviu, Situaţia lingvistică din R.S.S.M. şi din actuala Republica Moldova, Tribuna, Cluj, nr. 32-34, 10-30 august 1995, p. 11.
10 Tot acolo.
11 Berejan, Silviu, Despre cauzele pierderii identităţii lingvistice şi etnice într-o regiune ruptă din întreg, în volumul Identitatea limbii şi a literaturii române în perspectiva globalizării, Iaşi, Editura Trinitas, 2002, p. 60.
12 Tot acolo, p. 60.
13 Tot acolo, p. 53.
14 Berejan, Silviu, Omagiu distinsului lingvist, Limba Română, nr. 6, 1998, p. 12.
15 Eţcu, Ion, Un infatigabil căutător de adevăr şi cultivator de frumos, Literatura şi Arta, 31 iulie 1997, p. 7.
16 Berejan, Silviu, Atitudinea conştientă faţă de limbă a purtătorilor ei, în volumul Omagiu prof. Ion Ciornâi, Chişinău, 1999, p. 39.
17 Berejan, Silviu, interviu, Denumirea limbii noastre e cea ştiută de toată lumea – româna, Limba Română, nr. 3, 1995, p. 53.
18 Tot acolo, p. 54.
19 Bârleanu, Ion-Horia, în dialog cu Silviu Berejan, Limba română este singura limbă literară din această zonă a romanităţii orientale, Cronica, Iaşi, Anul XXX, nr. 1 (1405), 1-15 ianuarie 1995, p. 5.
20 Mănucă, Dan, RLŞL, nr. 3, 1997, p. 30.
21 Bochmann, Klaus, RLŞL, nr. 3, 1997, p. 38.
22 Berejan, Silviu, Patru decenii de anevoioasă cale spre adevăr, RLŞL, nr. 6, 1998, p. 24.
23 Berejan, Silviu, interviu Denumirea limbii noastre e cea ştiută de toată lumea – româna, Limba Română, nr. 3, 1995, p. 60.
[*] În R.S.S.M., în special după cunoscutele evenimente din 1968, sunt interzise sau trecute la fondurile secrete / speciale ale bibliotecilor cărţile româneşti, inclusiv sau mai ales cele din domeniul lingvisticii, dicţionarele explicative sau bilingve (ruso-româneşti) editate la Bucureşti. La Universitatea de Stat din Moldova, de exemplu, studenţii puteau consulta cărţi româneşti doar cu permisiunea conducerii facultăţilor şi chiar a rectoratului (A. M. Lazarev, rector şi istoriograf cu viziune profund antiromânească, îndemna machiavelic studenţii: „Cine doreşte să consulte cărţi româneşti sau îl interesează problema Basarabiei, să poftească la mine!”). În căminele instituţiilor de învăţământ, în redacţiile mass-media, în special ale radioteleviziunii de la Chişinău – principală şi foarte influentă maşină ideologică – se organizau periodic razii având drept scop depistarea „diversioniştilor antisovietici”, adică a posesorilor de carte românească, şi, ulterior, pedepsirea celor care citeau sau scriau cu alfabet latin. Studenţii „prinşi în flagrant” erau, de regulă, exmatriculaţi, jurnaliştii şi funcţionarii concediaţi. Cu toţii fiind calificaţi „naţionalişti”, intrau în vizorul K.G.B.-ului. Cu sau fără motiv, persoanele „cu vederi româneşti” aveau viitorul compromis (aşa s-a întâmplat cu G. R., student la universitate, care, surprins că la ore conspecta în română, a fost exmatriculat, fapt ce i-a marcat întregul destin). Calificativul de naţionalist român putea fi atribuit oricui, indiferent de apartenenţa etnică. Semnificativ în acest sens este cazul evreilor M. M. şi S. Ş. din secţia de traducere a redacţiei Actualităţi a radioteleviziunii, cărora li s-a aplicat marca de „naţionalist român”, pentru că în urma unui control s-a stabilit că utilizau „clandestin” dicţionare... româneşti. De asemenea, jurnaliştii erau avertizaţi permanent că vor fi pedepsiţi, inclusiv disponibilizaţi, dacă vor folosi în texte sau emisiuni cuvinte româneşti, în categoria acestora intrând neologismele, sinonimele, precum şi cuvinte din lexicul românesc al limbajelor de specialitate, dându-se preferinţă, evident, echivalentelor „moldoveneşti”, adică, de fapt, calchierilor din limba rusă incluse cu forţa în uzul cotidian.
[**] Ziarul Moldova Suverană publică o variantă a Legislaţiei lingvistice în redacţia Institutului de Lingvistică, în care se preciza că numele corect al limbi noastre este româna, fapt ce a condus la demiterea redactorului-şef, Tudor Ţopa, urmată de o „rebeliune” a ziariştilor de la Casa Presei, care obţin repunerea în funcţie a „nedisciplinatului” şef.