Însemnări din perspectiva deontică a limbajului: aplicaţii pe discursul public
Pentru tipar;)
;)
1. Notele ce urmează au ca premisă precepte coşeriene privind „principiul de responsabilitate publică” a lingvistului, care implică faptul de a te ocupa de tot ceea ce îl interesează pe vorbitor, un cadru mai general din care reţinem, aici, în primul rând, preocuparea pentru corectitudinea lingvistică, pentru problema politicii lingvistice, pentru problemele educative şi didactice etc. Criteriul de apreciere îl constituie dimensiunea deontică a limbajului, adică răspunsul la întrebarea cum trebuie să fie limbajul, în cazul de faţă prin respectarea corectitudinii (la nivelul limbii) şi a adecvării (la nivelul discursului sau al textului), dat fiind că luarea în consideraţie a educaţiei, a politicii şi a planificării lingvistice aparţine, după propria apreciere a lui Eugeniu Coşeriu, lingvisticii integrale, concept pe care Magistrul ni l-a lăsat ca pe un adevărat testament.
1.1. Pe de altă parte, tot din perspectiva lingvisticii integrale şi a componentei de politică lingvistică a acesteia, se pune şi problema: care anume este obiectul respectivei activităţi a lingvistului, care „limbă” o urmărim, o apărăm şi trebuie să o cultivăm? Este vorba de „limba exemplară”, o limbă funcţională unitară, entitate care justifică, printre altele, şi „normativitatea didactică” a limbii. De aici rezultă, apoi, atitudinea faţă de corectitudinea exprimării, evaluată în termeni drastici: „A vorbi cu incorectitudini înseamnă a-l insulta pe celălalt, a nu-l lua în consideraţie, adică poţi să vorbeşti oricum. Asta înseamnă să nu iei în serios activitatea lingvistică şi să nu te iei în serios nici pe tine însuţi. Înseamnă să nu înţelegi că tu eşti, într-un sens, tot ce este conţinutul conştiinţei tale, adică eşti şi acest limbaj, sau această limbă. Şi atunci, când spui că poţi vorbi oricum, că n-are nici o importanţă să vorbeşti de acord cu o anumită tradiţie şi cu o anumită comunitate, înseamnă că, implicit, te dispreţuieşti pe tine însuţi”1.
Nesocotirea acestor imperative, un act de imoralitate („eşti imoral dacă nu respecţi regulile fără nici un motiv”, scria Coşeriu), este în mod acut agravată de scrierea şi vorbirea incorectă în presă şi în discursul public oral, deoarece asemenea „texte” sunt cele mai accesibile masei largi de vorbitori ai unei limbi; pe această cale simple greşeli (repetate) sau concesii (semantice) care se datorează absenţei simţului limbii pot căpăta statutul de „îndreptare”. Dar lingvistul căruia nu-i lipseşte sentimentul responsabilităţii socioculturale a „meseriei” sale, deosebind tendinţe ale vorbirii cu efect de „normalizare” la nivelul limbii, a reacţionat faţă de abaterea incultă sau neglijentă; un loc important îl ocupă, de exemplu, în activitatea didactică şi publicistică, scrieri având acest obiectiv ale lui Iorgu Iordan, Al. Graur, Valeria Guţu Romalo, Theodor Hristea sau Rodica Zafiu. Confruntaţi cu probleme de acelaşi fel sau explicabile prin situaţia specială a limbii române din această zonă geopolitică a teritoriului dacoromânesc, unor lingvişti din Republica Moldova le datorăm contribuţii, de asemenea remarcabile, pe terenul cultivării limbii; îi amintim aici doar pe Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş. În această ordine de idei, revista Limba Română de la Chişinău, sub diriguirea inspirată şi devotată a colegului Alexandru Bantoş, este un factor activ şi de prestigiu.
1.2. Referindu-ne la mass-media din România, trebuie să notăm faptul că, în linii generale, concluziile monitorizărilor repetate, întreprinse de Consiliul Naţional al Audiovizualului, având ca obiect folosirea limbii române în emisiuni ale unor canale radio, de televiziune şi în presă, atrag atenţia asupra stării într-adevăr precare a multor jurnalişti de astăzi în ceea ce priveşte cunoştinţele şi deprinderile ortoepice / ortografice, gramaticale şi de stăpânire a sensului cuvintelor limbii române. Rezultatele analizelor efectuate de specialiştii la care a apelat CNA sunt deprimant de convingătoare şi de justificate când se raportează la grafii ce sfidează / ignoră reguli elementare, la pronunţii regionale sau dialectale (dar şi afectate, „preţioase”), la agramatisme (ce nu ar îndreptăţi nici eliberarea certificatelor de absolvire a cursului primar) sau la manipularea derutantă a lexicului2.
Pentru că acestea sunt, fără îndoială, efecte ale instruirii şcolare, să prezentăm concluziile (exagerat descurajatoare) la care a ajuns, cu privire la domeniul respectiv, fostul profesor de limba română Mircea Cărtărescu: „Mă întrebam într-un articol de acum câţiva ani ce rost mai are să predai limba şi literatura română în şcoli. Cum pomul se cunoaşte după roade, spuneam, e limpede că toate vrăjelile noastre cu «Mioriţa» şi Eminescu, şi Sadoveanu, propoziţiile subiective, predicative sau incidentale sunt timp pierdut de pomană. Mai bine am lăsa-o baltă cu materia asta, şi cu şcoala în general. Mai bine s-ar face adolescenţii ucenici, ca pe vremuri, decât să mai piardă vremea prin şcoli”. „La ce folosesc orele de limba şi literatura română când tinerii nu mai citesc nimic? Când ideea de cultură, de ştiinţă, de arte a ajuns marginală şi demodată, când toţi ştiu numele celei mai jalnice «vedete» care-şi fâţâie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filosof sau poet român de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce învăţăm în şcoală? O schizofrenie ce opune educaţia şi realitatea? De ce mai învăţăm? De ce mai ducem mai departe, ca pe o limbă rituală moartă, numele lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Rebreanu? Ca să ajungem să ne uităm masiv, un popor întreg, în fundul Monicăi Columbeanu, care naşte în direct?” [scenă prezentată în emisiuni de televiziune]. „I-am chinuit eu însumi pe elevi, timp de zece ani (ca să nu mai vorbesc de lucrul cu studenţii, încă şaptesprezece) cu pronumele relative, cu acordurile, cu virgulele, cu regulile ortografice. Acum mă-ntreb de ce. Lumea vorbeşte tot cum a învăţat ea, alandala”. Concluzia este formulată în aceiaşi termeni neconvenţionali: „Să-nchidem naibii porţile şcolii şi să deschidem în loc şcoala şmecheriei, a ticăloşiei şi-a tembelismului naţional. Ar fi mai adecvată realităţii”3.
2. Cu toate acestea, nu trebuie să ne descurajăm, ci să ne intereseze, dincolo de rădăcina răului, căile de a găsi mijloace de îndreptare (ce nu lipsesc) a acestor anomalii, în primul rând făcându-le cunoscute, analizându-le. Rezultate ale învăţării gramaticii în şcoală (întrucât cei mai mulţi dintre gazetari nu sunt filologi, iar unii sunt doar absolvenţi de liceu) pot fi testate pe baza modului cum se reflectă cunoştinţele de gramatică (şi, de fapt, în relaţie cu acestea, simţul elementar al limbii) în limbajul publicistic şi, apoi, în exprimarea cotidiană, în scris, propunând două scurte studii de caz: folosirea adjectivului pronominal nehotărât şi apariţia contextuală a unui adjectiv (dar nu oricare).
Ţinem să precizăm că reproducem grafia textelor preluate de pe internet pentru a putea fi urmărite şi efectele pernicioase din perspectivă social-culturală ale acestei scrieri.
2.1. Premisă: nici un / o analfabet(ă) nu ar putea spune „pe toloacă pasc nişte oi şi alte două mieluţe” sau „am cumpărat de la piaţă un cocoş şi alte două găini”.
în ziare însă apar curent enunţuri în care acest tip de construcţie pare normal, deşi reprezintă o abatere de la regula de minimă coerenţă, printr-un proces mental ale cărui „mistere” vom încerca să le descoperim.
Reproducem contexte în care ne întâlnim cu folosirea eronată a adjectivului în discuţie (evidenţierile prin italice ne aparţin):
(1) „La stingerea incendiului au luat parte 15 pompieri şi alţi 10 jandarmi” (dintr-un buletin de ştiri TV; presupunem subînţelegerea unei clase generale de indivizi, în cazul de faţă militari; asemenea clase pot fi presupuse şi în cazurile ce urmează);
(2) „A apelat la o retea de falsificatori de acte din Spania ca sa procure identitati noi pentru el, sotia lui si alti trei amici...” (Televiziunea Română, Jurnalul TVR, prezentare pe internet a Sandei Nicola);
(3) „GM si alti parteneri au preluat, in 2002, o participatie majoritara la unele dintre activele companiei coreene Daewoo Motor, actiuni care au condus la formarea GM Daewoo” (de pe internet; GM este iniţiatorul, compania-mamă General Motors, nu alt partener);
(4) „Mai mult decât atât, este posibil ca SUA şi alţi câţiva aliaţi să avanseze în privinţa dispozitivelor de apărare anti-rachetă la scara «întregului spectru»” (SUA ar fi propriul lor aliat; NATO Review);
(5) „Consiliul Concurenţei se consultă cu autorităţile şi alţi furnizori, după caz, la elaborarea răspunsurilor, explicaţiilor, formulărilor de poziţii sau...” (de pe internet; autorităţile, măcar în principiu, nu sunt furnizori);
(6) „Cine supravegheaza piata asigurarilor: un fost politist, un fost primar, un inginer agronom si alti patru economisti” (de pe internet; inginerul agronom nu este, în principiu, economist, iar pe ceilalţi nu-i putem măcar bănui!);
(7) „Tânărul şi alţi 2 prieteni mai aveau în maşină şi alte 126 pastile de metadonă” (titrare la imagine; ştire de la Antena 3, 2 iunie 2007, ora 6,25);
(8) „Mi-am propus să mă axez pe acest tip de activitate, urmând ca, împreună cu un alt coleg, vorbitor de limbă franceză, ca şi mine, să putem face un raport cu o anumită temă, care va fi înaintat structurilor decizionale ale APUEO” (dialog cu un europarlamentar român, preluat de pe internet);
(9) „în accident a [atenţie şi la dezacord] murit fata care conducea şi alte trei colege ale ei” (buletin de ştiri TV; din perspectiva enunţului, fata despre care se relatează este privită ca propria ei colegă);
(10) iată şi apariţia, corelativă, a adjectivului pronominal demonstrativ celelalte, caz agravat de problema dezacordului de gen (este vorba de un accident de circulaţie): „Eduard, împreună cu alte două colege, mergea la şcoală... Eduard a fost ucis, celelalte două colege au fost rănite” (idem, 13 martie 2006, ora 19; Eduard ar fi una dintre colege!).
Folosirea improprie a adjectivului pronominal în discuţie a fost deja semnalată şi comentată de Iorgu Iordan, care a citat, după un articol din „Viaţa românească” (din 1937) şi dintr-un roman apărut în 1941, următoarele exemple: „scrise de el şi de alţi colaboratori ai lui”; „secondat de mai mulţi profesori universitari, generali şi alţi scriitori”. Iordan analizează construcţia ca rezultat al unor contaminaţii („de el şi de alţii + de el şi de colaboratorii lui”, respectiv „profesori..., generali şi scriitori + ... profesori..., generali şi alţi oameni”) şi apreciază, sec şi fără drept de apel: [construcţia] „caracterizează, în special, limba (mai ales vorbită) a semiculţilor”4.
Deci nu este vorba de o „noutate” absolută, iar pentru explicaţie trebuie să avem în vedere, aşadar, elipsa (unor termeni care nu au fost exprimaţi anterior): după cum anticipam, în toate enunţurile reproduse mai sus putem presupune absenţa, din exprimare, a unor părţi de vorbire pe care emiţătorul le-a avut (sau le-a putut avea) în minte, după schemele:
(1) [diferiţi] militari: (reprezentând) pompieri + jandarmi;
(2) [câteva] persoane apropiate → soţia + trei amici;
(3) [unele] organizaţii economice → parteneri;
(4) [unele] state prietene → aliaţi;
(5) [anumite] categorii interesate → furnizori;
(6) [diverşi] specialişti → economişti;
(7-8) [unele] persoane → doi prieteni, (respectiv) coleg parlamentar;
(9-10) [câteva] studente – eleve → colege.
Parcă la comandă, pe baza textului dintr-un articol apărut într-un număr recent al cotidianului „Gândul” (23 iulie 2007), putem prezenta situaţii tip de folosire corectă a adjectivului pronominal în discuţie: alte precedă substantivul ce denumeşte „clasa” din care fac parte indivizii pomeniţi anterior (din păcate, este vorba de accidente de circulaţie):
(11) „Un tânăr şi fiul lui au murit, iar alte opt persoane au fost rănite...”;
(12) „Mama copilului este grav rănită, la fel ca şi alţi doi ocupanţi ai Daciei”.
Dar nu concizia, tendinţa exprimării scurte (care, în lingvistică, sub numele de brevilocvenţă, este recunoscută drept o manifestare a oralităţii, prezentă şi în scris) se află la originea acestor stângace greşeli de exprimare, de vreme ce, formal, s-a produs o inutilă augmentare a textului (în toate exemplele, alt, alţi, alte şi celelalte sunt de prisos; încercaţi să citiţi textele fără aceste adaosuri!), ci ne confruntăm cu simple şchiopătări de gândire şi de formulare (dar care, jurnalistic, agravează, cumva, faptele narate). Astfel de exprimări sunt respinse de însuşi simţul limbii şi le putem califica din perspectiva unei definiţii date de Sextil Puşcariu: „Brevilocvenţa se deosebeşte de elipsă, precum se deosebeşte – şi cer iertare cetitorului pentru această comparaţie trivială – coada ursului, scurtă din fire, cu coada tăiată a cânelui”5.
Fiindcă m-am referit la Sextil Puşcariu şi fiindcă mai sus a fost vorba de categoria „determinării”, să-mi fie permisă mărturisirea de ce l-am considerat pe acesta un maestru al gândirii lingvistice: mă refer la preţuirea lui Puşcariu pentru funcţia articolului (gramatical), apreciere pe care am raportat-o, apoi, la caracterizarea, de-a dreptul entuziastă, dar din perspectiva filosofiei limbii, a lui Eugeniu Coşeriu. Reproduc, paralel, două citate. Situând partea de vorbire în discuţie printre „cuvintele-semnale pe care le întrebuinţează limba spre a-l orienta pe ascultător”, Puşcariu scrie: „articolul se poate asemăna cu tablele indicatoare pe care călătorul le găseşte la intrarea sau la ieşirea dintr-o localitate, având însemnat pe ele numele comunei, distanţa de la sau până la localitatea următoare şi, când se despart mai multe drumuri, direcţia pe care trebuie să apuce. Rostul articolului în limbă nu este altul decât să prevină pe ascultător – să semnalizeze – că persoana sau lucrul de care e vorba nu este un «novum», ci un cineva sau ceva cunoscut de toată lumea ori persoana sau lucrul despre care a fost vorba în cele precedente...”6. Şi iată caracterizarea lui Coşeriu: „...cum spun eu despre articol: când treci de intuiţie şi îl interpretezi în mod reflexiv, atunci articolul este o cucerire extraordinară, fiindcă permite să deosebeşti obiectul, cu articol, de concept, fără articol. Adică să deosebeşti omul, ca obiect, chiar ca ens [opus lui essentia], de conceptul de «om», de «a fi om». Când spui cineva este om, avem întrebuinţarea fără articol, adică e clasă, e «modul de a fi»”7.
2.2. Premisă: când intră în încăperea unde este depus sicriul în care se află un mort, nici un om cu bun-simţ nu salută prin „Bună ziua” (căci, în asemenea împrejurare, nu se dau bineţe!).
în presă ne confruntăm însă zilnic cu... bunul (şi binele) cel rău.
În Dicţionarul limbii române al Academiei, pe lângă sensul de bază al adjectivului bun, „care face bine, e milostiv; mulţumitor, gustos, plăcut, folositor”, sunt consemnate şi semnificaţiile „mare, mult, zdravăn, tare, solid”, iar în legătură cu noţiuni temporale sau cantitative, sensurile „mare, întreg, repede”; „îndelungat”. Tot aşa pentru adverbul bine se înregistrează, pe lângă „aşa cum îşi doreşte cineva”, „spre mulţumirea sa”, „spre satisfacerea, în folosul cuiva”, „vrednic de aprobarea cuiva”, şi valoarea „limpede, lămurit; de tot”, iar în legătură cu noţiuni temporale sau cantitative, semnificaţia „mult”8.
Explicaţia sensurilor „suplimentare” ale cuvintelor în discuţie se află în semnificaţiile etimonurilor: lat. bonus „bun” şi „însemnat”, iar bene, pe lângă „bine”, înseamnă şi „foarte, destul de...” (bene mane „foarte de dimineaţă”). De aceea, renunţăm la discutarea unor contexte în care adjectivul bun şi adverbul bine sunt folosite, normal, pentru a desemna o cantitate sau o durată, apreciabile, de tipul „sumă bună de bani”, „o bucată bună de timp”, respectiv „era de un cot şi mai bine” (notă neutră), „N-am dat ochii cu Vâlcan / De mai bine de un an” (notă negativă, dar marcată afectiv).
Ceea ce ne atrage atenţia în mass-media, în primul rând, este apariţia, fără „fior” semantic, a lui bun şi bine în contexte evident negative, respectiv asocierea acestor cuvinte cu termeni şi expresii opuse ca sens.
bun – bună; reproducem două categorii de exemple: citate din mass-media (13 – 15, 17, 19) şi mesaje de pe internet (16, 18, 20), o relaţie care indică sursa distorsionării: pentru jurnalişti, „modelul” de exprimare este vorbirea familiară.
(13) „O echipă de pompieri s-au zbătut [vezi şi dezacordul] câteva ore bune ca să potolească incendiul” (de la o fabrică din Buşteni; TVR 1, 30 aug. 2006, ora 14,15);
(14) [Monica Macovei] a avut de aşteptat minute bune până când a reuşit să-şi prezinte raportul în Parlament” (era huiduită; TVR 1, 13 febr. 2007, ora 19);
(15) „Sunt copii care nu şi-au văzut părinţii [plecaţi în străinătate] de ani buni sau, şi mai rău, i-au uitat” (TVR 1, 13 apr. 2006, ora 12,20: migraţia forţei de muncă);
(16) „Fotbaliştii de la «Steaua» nu şi-au primit banii de mai multe luni bune” (TVR 1, 21 iulie 2005, ora 7);
(17) „«Dinamo» nu mai reuşeşte să construiască de minute bune” (TVR 1, 10 aug. 2005, ora 10,25; s-ar putea crede că vorbeşte cineva care este de partea echipei adverse);
(18) „cat priveste bogatasi din germania, pot enumera sute si mii de cazuri care au platit cu ani buni de inchisoare” (mesaj de pe internet);
(19) „Pentru ca a incalcat disciplina in constructii [supratitlu], Un sucevean risca sa faca ani buni de inchisoare” (titlu; „Evenimentul”, 15-06-2002; aşadar clişeul ani buni de închisoare s-a instalat temeinic în discursul public);
(20) „Buna ziua, am de cativa ani buni un ganglion inginal. Acum am impresia ca a crescut. Se poate trata prin homeopatie, dietoterapie, fitoterapie?”; „După ani buni de incertitudini a reuşit să...” (de pe internet).
Remarcăm chiar frecvenţa calificării prin buni / bune a nenorocirilor dintr-o descriere a tabloului inundaţiilor din iunie 2005: „apele au rupt gardurile pe kilometri buni”; „din nefericire, plouă de ore bune în şir” (TVR 1, 12 iunie 2005, ora 19,20); a doua zi, la acelaşi post, se continuă: „Au trecut minute bune până când a apărut şi Salvarea”; „pagubele se ridică la câteva zeci de milioane bune de lei” (ora 19,05). Oricum, când reportera i se adresează unei sinistrate prin „Bună ziua!”, aceasta nici nu-i răspunde la salut!
Evident, în toate cazurile, putem uşor găsi formule de înlocuire simple, dar pertinente semantic şi stilistic; de exemplu: „ani grei, ~ întregi, ~ îndelungaţi”, „ore (minute) grele, ~ apăsătoare etc., ce ar putea fi calificativele normale şi... sensibile în structuri de marcat contrast cum au fost cele citate (oferim şi un asemenea exemplu: „Evazioniştii vor fi pedepsiţi cu ani grei de închisoare”; titlu, „Ziarul de Iaşi”, 28 iulie 2005, p. 5).
Bine, în construcţia de comparativ de superioritate, „mai bine”, apare cu aceeaşi valoare contextuală contradictorie; ne limităm la două exemple, din mass-media:
(21) [Jill Caroll] „răpită acum mai bine de o lună” (TVR 1, aug. 2005);
(22) „Din cele mai bine de 15 judeţe afectate de inundaţii, în patru s-au înregistrat pierderi de vieţi omeneşti” (TVR 1, 18 aug. 2005, ora 14).
Pe fondul acestei distorsionări, în sfera bunului şi binelui „rău” este atras, într-o formulare spontană, chiar verbul (a) beneficia (un neologism a cărui semnificaţie este aceea de „a avea anumite avantaje, a profita de rezultatele unei hotărâri juste”; „a obţine un profit financiar”):
(23) [din cauza creşterii TVA] „românii vor beneficia de o scădere a nivelului de trai cu 14%” (Real TV, 4 aug. 2005, ora 6,40; tonul nu a fost deloc... ironic!).
Halal beneficiu şi curat beneficii ale agramatismului!
3. Însă nu doar gramatica şi lexicul (renunţăm la discutarea numeroaselor exemple de folosire improprie, în mass-media, a unor neologisme sau regionalisme) sunt ameninţate de insuficienţe ale procesului didactic şi de absenţa contactului cu litera din cartea bine scrisă, ca şi de fenomene socioculturale ale globalizării; deteriorarea limbii române se produce, hotărât, şi din cauza scrierii grăbite pe calculator, în primul rând fără diacritice. nu este vorba numai de neglijarea scriiturii ca mod de exprimare: în mod evident, au de suferit ortografia şi punctuaţia; am exemplificat, prin mesajele preluate de pe internet, efecte de-a dreptul surprinzătoare chiar în ceea ce priveşte semantica.
Una din cauzele majore ale agramatismelor de tot felul este aceea că elevilor le lipseşte lectura cărţii, care este scoasă din uz de internet (deşi cele două domenii se pot împăca). Pe de altă parte, învăţământul are, în acest domeniu, după părerea noastră, preocupări dirijate unilateral; este vorba de aşa-numitele „lecturi obligatorii”, printre care predomină cele beletristice, deşi textele din alte stiluri şi limbaje funcţionale ar trebui să fie mai numeroase, dacă nu chiar să precumpănească (să ne amintim de Stendhal: scriind Roşu şi Negru, acesta citea, zilnic, pasaje din Codul civil; s-a vorbit, în legătură cu aceasta, de „stilul procesului-verbal bine asimilat”).
Există, credem, o dezorientare în ceea ce priveşte cultivarea competenţei de comunicare. Desigur, analiza stilistică a diferitor specii de opere beletristice, pe care se insistă mai ales în manualele pentru profilul general umanist, are ca finalitate pregătirea cetăţeanului ca preţuitor şi cititor al literaturii naţionale şi oferă modele de strategii diverse ale comunicării artistice; totuşi această orientare dă impresia că se aspiră la formarea unor viitori critici literari, iar scriitorii sunt, oricum, nişte devianţi din perspectiva utilizării «limbii exemplare». Apoi, chiar absolvenţii liceelor umaniste se îndreaptă şi spre alte facultăţi decât Literele (unde mai fac şi lingvistică), printre care Istoria, Dreptul, Filosofia, Psihologia, Teologia etc. şi, atunci, spre a-i pregăti pe elevi pentru orice tip de activitate profesională, dacă în programa de literatură nu îşi pot găsi locul şi altfel de texte, între cele care servesc pentru analiza generală a discursului şi pentru analiză stilistică, ar trebui să fie prezente şi fragmente din opere ale lui Vasile Pârvan, Ov. Densusianu, Titu Maiorescu şi alţii. Aşadar, apreciem că în pregătirea liceală ar trebui să se insiste pe viziunea schiţată prin formularea din primul ciclu şcolar, „Limbă şi comunicare”, asupra comunicării în limba română în diferite stiluri şi limbaje funcţionale, cu deschidere de antropologie culturală, prin texte ştiinţifice (de exemplu, de antropogeografie, apelând la Simion Mehedinţi, de medicină şi biologie, analizând texte din Victor Babeş sau Emil Racoviţă), politice (discursuri parlamentare), religioase (de exegeză biblică şi de catehizare) etc.
4. Dacă, după rezultatele trecute în revistă, nota generală ar înclina balanţa spre pesimism, subliniem faptul că nu vrem ca acest demers să fie caracterizat, eventual, după un diagnostic pus de Eminescu, în Epigonii:
„Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an”.
Întrucât ne-am propus totuşi, aici, o încercare de analiză, şi nu o profesie de credinţă sau un manifest, abordând o problematică (încă) de mare interes public din perspectivă socioculturală, considerăm că, în aprecierea situaţiei, trebuie să ţinem seama de comandamente ale cercetării de profil formulate de Eugeniu Coşeriu în tezele sale intitulate Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, la care revenim. Din cele cinci principii enumerate şi fundamentate aici de savant (al obiectivităţii, al umanismului, al tradiţiei, al antidogmatismului şi al utilităţii publice sau al binelui public), pentru discutarea raporturilor dintre mass-media (ca teren de investigare a rezultatelor instrucţiei şcolare) şi public, a strategiilor care-i permit presei şi audiovizualului să-şi manifeste puterea sub semnul instaurării unei aparente «comuniuni fatice», ne apar ca semnificative exigenţele care reflectă toate principiile coşeriene, asupra cărora nu putem stărui aici.
Vom relua numai formularea din aceste Principii care priveşte umanismul şi binele public: „tot ce interesează pe vorbitor trebuie să intereseze şi pe lingvist”, căruia îi revine obligaţia să se ocupe de „planificarea lingvistică şi cu politica lingvistică”, ca şi de „problemele practice... ale limbii. Nici un aspect practic, nici un aspect al lingvisticii aplicate nu e minor, nu e nedemn de interesul lingvistului!”9.
Din această ultimă ipostază, adoptăm o atitudine critică faţă de vădita deteriorare a discursului public şi a limbajului mass-mediei româneşti contemporane, explicabilă, pe de o parte, prin lipsa de cultură ce caracterizează, în general, aşa-zisa „clasă politică” a momentului, preponderent de extracţie social-culturală cel mult mediocră şi lipsită de aspiraţii spre reală reprezentativitate. Pe de altă parte, cauza o constituie absenţa formaţiei umaniste a multor jurnalişti, adesea cu instruire vagă şi în domeniu, grăbiţi, e drept, şi supuşi presiunii redacţionale, dar şi fără simţul limbii, fără sensibilitate faţă de semantică, de gramatică, de ortografie şi ortoepie, într-o atmosferă justificată şi prin efemeritatea (de-o zi sau de-o clipă) a foii de ziar şi a cuvântului scăpat în eter10.
5. Aşadar, nu este de mirare că lingviştii (ca şi jurnaliştii de calitate) nu pot accepta indiferentismul organizaţional şi sunt, justificat, îngrijoraţi de perspectiva instaurării, şi prin mass-media, a unei subculturi lingvistice de masă. Revenim, din nou, la punctul de vedere al lui E. Coşeriu în privinţa deontologiei şi eticii limbajului, a căror pasivitate conturează adevărata barbarie provocată de nerespectarea regulilor: „...liberalismul lingvistic excesiv nu este în realitate liberalism, ci este mai curând libertinaj, fiindcă nu recunoaşte existenţa acestor norme care interesează pe toţi vorbitorii. Acest liberalism nu provoacă, în realitate, libertatea limbajului, care este întotdeauna o libertate motivată..., arbitrariul nu e în realitate o atitudine progresistă, tolerantă şi democratică, ci, dimpotrivă, e o atitudine reacţionară şi antidemocratică, fiindcă, spunând: «Fiecare poate vorbi cum crede şi cum îi pare», înseamnă a lăsa pe fiecare vorbitor în sfera lui şi la nivelul lui de cultură şi a nega posibilitatea şi aspiraţia sa de a colabora la cultura majoră a comunităţii”. Felul de a vorbi „are importanţă socială, culturală şi politică foarte mare, şi a spune că nu are nici o importanţă este arbitrariu şi libertinaj, nu liberalism”. Concluzia: „Putem termina cu o frază a filozofului spaniol Ortega Y Gasset, care se aplică şi normelor lingvistice, cum se aplică altor norme culturale şi sociale; zice Ortega: «Lo peor no son las normas rigidas, lo peor es la ausencia de normas que es barbárie”11.
Ca lingvişti, deşi ne preocupă tendinţele ce guvernează vorbirea, suntem (totuşi) printre... luptătorii împotriva instaurării barbariei în limba română. Aşadar, nu singurii; în acest demers se cade să ni-i asociem nu numai pe învăţători şi pe profesorii de limba română, ci pe toţi profesorii care onorează acest statut. Iată ce declara tot Eugeniu Coşeriu într-un interviu (publicat în volumul Universul din scoică), în ordinea de idei a interesului său pentru politica lingvistică şi pentru educaţia lingvistică: „toţi profesorii ar trebui să se înţeleagă ei înşişi [în această privinţă] pentru că, orice materie ar preda, ei se manifestă şi ca profesori de limbaj. Trebuie să se înţeleagă deci că expresia lingvistică nu e o obligaţie exclusivă a profesorilor de limba română, germană etc. În anumite ţări, unde se ţine mult la educaţia lingvistică (în Franţa, de exemplu), fără buna cunoaştere a limbii franceze n-ar putea trece cineva la un examen de istorie sau la matematică”12.
Acesta trebuie să fie, pentru moştenitorii Magistrului în slujba limbii române, un principiu de deontologie profesională.
Note
1 Am preluat enunţurile citate din volumul Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 22, 27, 130-131.
2 vezi, de exemplu, documentul Limba română la radio şi la televiziune, în ciclul „Dezbaterile CNA”; „Buletin CNA”, nr. 24, septembrie 2002; astfel de documente sunt postate pe adresa de e-mail cna@cna.rdsnet.ro). O interesantă trecere în revistă privind tipologia greşelilor de limbă din presă, radio şi din discursul public oral a întreprins şi Ana Tătaru, Limba română, încotro?, articol publicat în Limba română – adevărata mea Patrie. Antologie filologică, volum îngrijit şi prefaţat de Anatol Ciobanu, Bucureşti-Chişinău, Litera Internaţional, 2005, p. 971-981.
3 Text preluat de pe http://www.rombel.com/modules.php?name=Forums&file=viewtopic&t=22.
4 Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, Iaşi, Institutul de Arte Grafice Alexandru A. ţerek, 1943, p. 327; cf. şi id., Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Ministerului învăţământului, 1956, p. 397.
5 Sextil Puşcariu, Limba română, I. Privire generală, prefaţă de G. Istrate, note, bibliografie de Ilie Dan, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 123.
6 Ibidem, p. 113.
7 Lingvistica integrală..., p. 107.
8 Dicţionarul limbii române, t. I, partea I: A–B. Bucureşti, Librăriile Socec, 1913, s.v.
9 Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în vol. Omul şi limbajul său. Studia in honorem Eugenio Coseriu, „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza» din Iaşi”, t. XXXVII / XXXVIII, secţia III e, Lingvistică, 1991-1992, număr special, p. 18.
10 Pentru analize, pe diferite planuri, ale scrierii şi vorbirii jurnaliştilor şi persoanelor publice, trimitem la partea a III-a, intitulată Limbajul publicistic din perspectiva contractului de comunicare. Radiografii, din volumul Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, Iaşi, Institutul European, 2006, p. 169-253.
11 Deontologia şi etica limbajului, în Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), Iaşi [supliment la „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII / 1992-1993], p. 171.
12 Universul din scoică. Interviuri realizate de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2004, p. 68.