Unul din cei mai avizaţi specialişti în problematica dialectologiei
Pentru tipar;)
Cu certitudine, Stelian Dumistrăcel se numără între reprezentanţii de seamă ai lingvisticii româneşti actuale. Stă mărturie pentru aceasta activitatea-i ştiinţifică şi didactică de-o viaţă. Ea se defineşte prin lucrări şi realizări numeroase, unele apreciate drept contribuţii esenţiale pentru studiul şi cunoaşterea limbii române.
Pentru Stelian Dumistrăcel are prioritate dialectologia-geografia lingvistică; i s-a dedicat de la începutul activităţii ştiinţifice şi o practică până astăzi: elaborează, împreună cu colegii-i ieşeni, Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, colaborează la Atlas Linguarum Europaeşi Atlas Linguistique Roman, la culegerea şi editarea de texte dialectale din Moldova de pe ambele maluri ale Prutului etc. Recunoscându-i virtuţile ca disciplină complexă, ce impune, benefic, contactul direct al cercetătorului cu vorbitorul şi cu manifestarea vorbirii, care promovează deschiderea spre socio- şi psiholingvistică, în cadrul generos al antropologiei culturale, Stelian Dumistrăcel a devenit unul dintre cei mai avizaţi specialişti în problematica generală a dialectologiei. Din studiul atent al materialului publicat în volumele Atlasului lingvistic român IşiII, al jurnalelor de anchetă ale lui Sever Pop şi Emil Petrovici, ca şi al experienţei alcătuirii altor atlase lingvistice – romanice şi neromanice, a rezultat o lucrare despre Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului (1978), în care această influenţă e considerată ca o etapă a istoriei limbii române moderne. Cercetarea de mai târziu (1997), în colaborare – Ancheta dialectală ca formă de comunicare – are la bază experienţa proprie de autor de atlas lingvistic preocupat de implicaţiile teoretice şi metodologice ale anchetei dialectale în contextul larg al comunicării; ne relevă un urmaş vrednic al lui Sever Pop, teoreticianul recunoscut al acestor chestiuni. Viziunea cercetătorilor ieşeni are o mulţime de constatări şi note originale.
Ajuns la a doua ediţie (I, 1997; II, 2001), Dicţionar de expresii româneşti se bucură de un interes binemeritat şi din partea publicului larg. E o carte fermecătoare, dintre cele mai frumoase închinate limbii române. Expresiile (idiomatice), în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, adunate aici sunt fie „cópii ale realităţii”, ţinând, adică, de „frazeologia concretului”, fie „imaginare”, subsumate, deci, unei „frazeologii a imaginarului”. Provenind din cele mai diverse domenii ale vieţii şi naturii, Dicţionarul de expresii româneştile redescoperă cititorului însoţite de exemple şi contexte, de motivaţii etimologice – şi acestea în cea mai largă accepţiune a cuvântului. Simplu: ele sunt „moduri de exprimare a mentalului românesc”. Pentru autor e manifestă bucuria de a le avea şi de a le comenta, plăcerea de a bate – odobescian – câmpii; aşadar, asemeni aceluia, fascinant, inteligent şi frumos, căci – se vede uşor – nici ieşeanului nostru nu-i lipseşte harul de a mânui dibaci cuvintele. Carte de ştiinţă, dicţionarul e seducător prin subtilitate, nu o dată prin umor şi ironie. El se rânduieşte firesc între lucrările de minte şi de suflet, atât de trebuincioase „nevoilor noastre de înţeles şi de frumos”, cum spune undeva autorul însuşi.
Subtitlul dicţionarului – Biografii-motivaţii – sugerează, programatic, o viziune fermă a lexicologului şi a celui preocupat de frazeologie. Câteva studii teoretice conturaseră concepţia şi ideile autorului prin necesare puneri la punct şi delimitări privind, pe de-o parte, cuvintele şi metaforele, şi, pe de altă parte, metaforele şi expresiile. Studiile, adunate în volumul Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii(1980), se remarcă nu doar prin claritate, ci sunt, în egală măsură, accesibile şi cititorului nespecialist.
În schimb, adevărate mici monografii devin studiile consacrate unor cuvinte şi expresii ce-şi dovedesc semnificaţia aparte din perspectiva istoriei limbii: argea, gresie, mire, „lacul” de lângă puţ etc. Abordarea acestora se face complex, coborând până la sensuri originare, ţinând seama de relaţia „Wörter und Sachen”, de nivelurile elemente → funcţii → sisteme, ca şi de interdisciplinaritate. Autorul pune în circulaţie în astfel de studii concepte ce-şi dovedesc de îndată utilitatea (de exemplu, variabila geografică).
Preocupările cercetătorului devin mai ample şi mai diverse odată cu „recuperarea” unor teritorii ştiinţifice (de pildă, lingvistica coşeriană, cu o mulţime fastă de faţete şi urmări pentru omul de ştiinţă ieşean, care-i devine discipol şi exeget) sau odată cu diversificarea tot mai marcată a activităţii didactice (profesor universitar la Iaşi şi Galaţi, conducător de doctorate etc.), care înseamnă şi orizonturi inedite de studiu (discursul jurnalistic, mecanismul modificării „enunţurilor aparţinând discursului repetat” etc.). Altele, fără să fie abandonate, rămân „preocupări de suflet” (opera lui Marin Preda) sau, dacă e cazul, iau forma participării hotărâte la o campanie precum cea stârnită de modificările ortografice impuse, la începutul anilor ’90, de Academia Română. Şi, fără îndoială, nu pot fi omise efectele pe multiple planuri ale legăturilor atât de fireşti pe care Stelian Dumistrăcel le are cu colegii şi prietenii din stânga Prutului.
Chipu-i de efigie lincolniană emană hotărârea şi perseverenţa ce-i sunt atât de cunoscute şi apreciate. Nu-i dezvăluie însă neastâmpărul şi neliniştea creatoare, cărora le datorăm deja atât de mult şi atât de multe. Şi încă ne mai sunt datoare...
La mulţi, fericiţi şi rodnici ani, stimate Domnule Stelian Dumistrăcel!