Un veritabil tratat de lingvistică a textului
Pentru tipar;)
Aşteptată cu nerăbdare de către cei interesaţi de problemele frazeologiei şi ale limbajului publicistic (fie specialişti, fie studenţi care-i cunoşteau într-o anumită măsură conţinutul din comunicările sau cursurile autorului), cartea reputatului cercetător şi profesor universitar Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media (Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006, 392 p.), marchează un moment de referinţă în istoria abordărilor de acest gen. Cu siguranţă, altfel se va scrie, de-acum înainte, despre discursul repetat (în continuare: DR), concept coşerian ce desemnează frazeologia în sens larg (incluzând expresii idiomatice, parimii, citate celebre, dar şi alte sintagme cunoscute: titluri de opere literare, muzicale, de filme etc.). Acest studiu de lingvistică a textului „nu iese din goluri”, iar ideile lui E. Coşeriu nu puteau rodi decât la cineva familiarizat cu problemele frazeologiei. Atunci când concepţia lui Coşeriu asupra DR începea să fie cunoscută în România, în ultimul deceniu al secolului trecut, Stelian Dumistrăcel avea deja o bogată experienţă în acest domeniu, pentru că se ocupase temeinic de originile şi valorile stilistice ale expresiilor idiomatice şi ale parimiilor în contribuţii notabile precum:Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980) şi [Dicţionar de] Expresii româneşti. Biografii-motivaţii (Institutul European, Iaşi, 1997, cu o a doua ediţie revăzută şi augmentată, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti, 2001, la aceeaşi editură).
Sintetic vorbind, monografia realizată de St. Dumistrăcel vizează finalitatea şi tehnicile utilizării, în jurnalistică (dar şi în discursul public în general), a enunţurilor aparţinând discursului repetat (în continuare: EDR), ce reprezintă pentru receptor mai mult decât o invitaţie la lectură. Astfel, prin apropierea sa de limbajul primar al comunicării, cel al conversaţiei, limbajul publicistic urmăreşte estomparea „prăpastiei comunicaţionale” dintre emiţător şi receptor, plasarea lor pe acelaşi teren al competenţei expresive. Un asemenea „contract de lectură” acţionează funcţia fatică a limbajului, un concept reevaluat din perspectiva antropologiei culturale.
Dezvoltând prezentarea, vom spune că lucrarea are trei părţi, precedate de un Argument în care autorul, spirit ordonat (aspect ce se vădeşte şi din organizarea materialului), îşi motivează demersul, evidenţiază obiectivele, desfăşoară in nuce subiectul cărţii, oferă o listă a principalelor concepte cu care operează constant şi-şi precizează, în linii mari, sursele. Tot aici, St. Dumistrăcel dedică lucrarea memoriei Magistrului Eugeniu Coşeriu, de ale cărui aprecieri s-au bucurat primele sale analize ale temei DR.
Partea I, intitulată Scurt istoric al problemei şi fundamentarea cercetării (p. 25-164), conţine trei capitole de teorie şi metodologie referitoare la [a] primele preocupări privind semnalarea EDR în textul jurnalistic şi opţiunile (anterioare) de analiză ale unor cercetători (precum Ametista Evseev, Liviu Groza etc.); [b] fundamentarea cercetării din perspectiva stilisticii generale, confruntată cu cea a (neo)retoricii şi a pragmaticii, cu raportare la universaliile limbajului (sunt amintite contribuţiile lui Quintilian, ale Grupului μ – ai căror membri sunt criticaţi pentru că au încercat să oculteze distincţiile capitale ale retorului latin – ale lui H. Plett etc.); [c] problematica integrării de tip „colaj” (în opinia noastră, termenul colaj, utilizat în accepţie figurată de E. Coşeriu, merită să intre în metalimbajul lingvisticii, cel puţin în legătură cu întrebuinţarea EDR) în texte a diferite tipuri de EDR, cu toate consecinţele ce decurg de aici, din punctul de vedere al vorbitorului. În aceeaşi secţiune (p. 155-157), autorul se ocupă de taxonomia speciilor DR; apreciem clasificarea propusă de Stelian Dumistrăcel drept o clasificare riguroasă, fără rest, cu certitudine cea mai completă de până acum. Nu o redăm, din lipsă de spaţiu, dar precizăm că porneşte de la distincţia de bază dintre enunţuri „anonime” şi enunţuri cu autori cunoscuţi, în final, după alte deosebiri, rezultând 15 categorii posibile.
Partea a II-a, Destructurarea şi restructurarea enunţului aparţinând discursului repetat în textul jurnalistic şi în discursul public (p. 165-314), cuprinde patru capitole, fiecare tratând despre titluri şi texte din mass-media (în special) în care enunţuri canonice aparţinând DR sunt destructurate / restructurate după regulile „quadripartita ratio” quintiliene, în următoarea ordine: detractio, adiectio, immutatio şi transmutatio (adică suprimare, adăugare, substituire, permutare). Este prima dată când distincţiile lui Quintilian sunt aplicate la domeniul frazeologiei, pe un impresionant material (sute de exemple adunate într-un interval de aproximativ zece ani). Remarcabil este, de asemenea, că autorul demonstrează, cu numeroase exemple, că respectivele modificări ale EDR nu sunt o descoperire a jurnaliştilor. Din contră, această modalitate creatoare de expresivitate se întâlneşte frecvent la scriitori. Mai mult decât atât, nici scriitorii nu-şi pot revendica prioritatea în materie: tendinţa poate fi înregistrată încă la nivelul vorbirii (chiar populare). În această ordine de idei, Stelian Dumistrăcel abordează exemplar şi în amănunt (pentru întâia oară în literatura de specialitate) „frământările de limbă” ca exerciţii de performanţă elocuţională, rod al unor automatisme ce ţin de o retorică „empirică”. Pentru ilustrarea categoriilor mai sus menţionate, extragem din lucrare (aproape la întâmplare şi fără să mai precizăm sursele utilizate de autor) câteva exemple. Astfel, pentru simpla convocare a EDR, prin tehnica de tip colaj: „îşi bagă nasul în actul de justiţie”; „statul susţine statul până în pânzele albe”; „imperturbabilă viaţa la ţară” etc. Pentru modificări, redăm exemple privind suprimarea, cea mai puţin expresivă figură („Împăraţi pe care lumea…”; „Arama pe faţă” etc.), adăugarea („Greu la Predeal cu boii mici”; „Viitor de dinozaur ţara noastră are”; „Furtună într-un pahar cu apă tulbure” – în acest ultim caz apare o contaminare a două enunţuri canonice; situaţiile de acest gen sunt relevate într-o secţiune specială ca „adăugări de virtuozitate”), substituirea, cea mai frecventă („Ţara arde şi Bush se gândeşte la prostii”; „Cine n-are prieteni să-şi cumpere”; „Fereşte-te de americani şi când îţi şterg datoriile” etc.) şi permutarea, cea mai rară, dar şi cea mai sugestivă („Demoni şi îngeri” [de la poemul eminescian Înger şi demon]; „CDR 2000 se agaţă de candidatura premierului I. ca paiul de înecat” etc.). Cu referire la substituire, atragem atenţia asupra unui seducător studiu de caz (p. 270-288) având ca obiect întrebuinţarea în diverse sintagme (inventariate cu zecile) a adjectivului mioritic, creat de Lucian Blaga.
Partea a III-a, Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media (p. 315-377), are trei capitole, în care identificăm unele aspecte comune cu o altă carte a lui Stelian Dumistrăcel,Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale (Institutul European, Iaşi, 2006), întrucât (după cum precizează autorul în Argument), cele două lucrări se află în raport de complementaritate (şi dependenţă) una cu (de) cealaltă. Preocupat de textele ce prezintă EDR (modificate sau nu), cercetătorul ajunge să caracterizeze stilurile / limbajele ce generează astfel de texte şi care atrag EDR. Este motivul pentru care, în acest loc, Stelian Dumistrăcel se ocupă de identificarea unei funcţii specifice limbajului publicistic. Respectând principiul tradiţiei (recomandat în cercetare de Eugeniu Coşeriu), autorul revine la fondatori (în mai multe rânduri), pentru început recuperând faticul în accepţiunea sa originară, adică reevaluând conceptul „phatic communion” aşa cum apare acesta la antropologul Bronislaw Malinowski (drept manifestare complexă pe plan social a interacţiunii lingvistice, ceea ce reprezintă, în fond, intenţia de a menţine sentimentul comunităţii, al solidarităţii) şi corelându-l apoi cu funcţia de apel a limbajului, adică a semnului întrebuinţat într-un act lingvistic concret (determinată de Karl Bühler). Concluzia care se impune este că „textul jurnalistic se resimte de atracţia instituirii unei «comuniuni fatice» sui-generis, ale cărei manifestări textuale pot fi atribuite unei funcţii «fatice» ca o componentă a funcţiei «de apel» a discursului, de factură manipulatoare, orientată, dincolo de instaurarea empatiei, spre seducerea şi chiar incitarea directă a receptorului” (p. 331).
O altă contribuţie remarcabilă pe care o descoperim aici este originala reproiectare, cu caracter de sinteză, a structurii stilurilor funcţionale. În delimitarea acestora, cercetătorul porneşte de la distincţiile operate de trei iluştri înaintaşi: Aristotel, Ion Heliade-Rădulescu şi Karl Bühler. Rezultă, în baza relaţiei dintre „funcţii” (după Bühler – denotarea, manifestarea şi apelul), „uzuri” (după Aristotel – uzul ştiinţific, cel poetic şi cel practic), respectiv „limbi” (după Heliade-Rădulescu – „limba ştiinţei sau a duhului”, „limba inimei sau a simtimentului” şi „limba politicii”), doar trei stiluri funcţionale: stilul tehnico-ştiinţific, stilul beletristic (prezente în toate clasificările de până acum şi acceptate de toţi specialiştii) şi stilul comunicării publice şi private. După o serie de distincţii (după diverse criterii: raporturile dintre emiţător şi receptor, faticitatea, tipul enunţării), Stelian Dumistrăcel determină şi poziţia limbajului publicistic, ca specie a discursului public, acesta, la rându-i, fiind subgen al stilului comunicării publice şi private literare. În ultimul capitol, autorul, cu rigoarea-i cunoscută, stabileşte câteva criterii pe baza cărora realizează o nouă tipologie a titlurilor.
Monografia pe care am încercat să o prezentăm aici este, de fapt, mai degrabă, un adevărat tratat de lingvistică a textului, întrucât, prin circumscrierea problemei întrebuinţării / receptării DR, sunt abordate şi alte aspecte ale nivelului individual (textual sau al sensului, după Coşeriu), dar şi ale nivelului istoric (al limbii) sau ale nivelului universal (al limbajului în general). Se confirmă aşadar afirmaţia savantului de la Tübingen, potrivit căreia poţi studia un singur fapt lingvistic şi să relevi astfel întreaga complexitate a limbajului omenesc (cf. Universul din scoică). Cartea lui Stelian Dumistrăcel este un model şi în ceea ce priveşte aplicarea principiilor recomandate de E. Coşeriu pentru cercetare: principiul realismului (sau al obiectivităţii absolute) ce se vădeşte în efortul de „a spune lucrurile aşa cum sunt” (Platon), principiul tradiţiei, prin demersul de recuperare a celor descoperite de înaintaşi, principiul antidogmatismului, prin receptarea critică (păstrând ceea ce este bun) a teoriilor celorlalţi oameni de ştiinţă şi principiul responsabilităţii sociale (sau al binelui public), ce reiese din tratarea unei teme de interes general, cum este problema DR. A mai rămas un singur principiu, cel al cunoaşterii originare, specific doar disciplinelor umaniste, care postulează că în sfera culturii (al cărei subiect este omul) pornim întotdeauna de la intuiţii sigure, de vreme ce noi creăm obiectele culturale. Evident că Stelian Dumistrăcel aplică şi principiul respectiv, atâta timp cât chiar Domnia sa operează modificări ale EDR tocmai în această carte. De pildă, comentând atragerea dictonului latinesc în periodice (p. 90), lingvistul ieşean scrie: „Desigur, cu asemenea câteva flori stilistice, nu se întrevede revenirea la un anotimp al preţuirii tradiţiei clasice” (aluzie, cu largă distribuţie, la zicala Cu o floare nu se face primăvară, modificată prin substituire şi adăugare). De asemenea, undeva (p. 232) specialistul recunoaşte: „am recurs şi noi la o substituire [într-un titlu]: «De la Marquez citire» (sugerând numele Apostolului Marcu)” – pe formula din Evanghelie „de la [numele apostolului] citire”. Este privilegiul celor cu simţ lingvistic, înzestraţi cu enérgeia (impuls creator), care silesc limba să se primenească neîncetat.