Câmpul etemic drac în limba română (I)
Pentru tiparÎnainte de a fixa parametrii etemici ai câmpului respectiv, am procedat la delimitarea, în primă analiză, din perspectiva etimologiei structurale, a unei presupuse zone indigene, care cuprinde următoarele unităţi lexicale: aghiuţă [DA – 1], bălţatul [Udr. – 2], benga [DA – 1], bâzdâganie [Udr. – 2], bodaia, bordea, carcandilă, chima-răului (necazului), chimiţă, cioarele, ciopca (cioplea), codea, cotea, coman, crăsnic, cuca [DA – 1], drăstul [Udr. – 2], dubeala [LR2 – 3], faraon, ghighiuţă, ghitcu, hipşâl, hâdache [DA – 1], micigăl, michiduţă, nichiduţă, micutel, micuţul, mititelul, modai, motârlău, mutu, naiba (naima), năpustul, năstrecea, năturlie, nichipercea, nodea, onanie, piha (paha, puha), pârlea, pârdalnicul, pocnetul, pogan, potcă, pustiul, sarsailă (sârsăilă), sarsan, scaloi, socea, sotea, sulea, şotcă, şotea, tichiuţă, târtan [DLR – 4], zăpârstea [Udr. – 2], zgâmbea [DLR – 4].
Când spunem din perspectiva etimologiei structurale, avem în vedere cele două legi cu care operăm consecvent în cercetările noastre: legea rotaţiei segmentelor de expresie şi legea schimbării sinestezice a sensurilor.
În lumina acestor legi, constatăm, la o analiză mai atentă, prin raportare metodică la sistemul lexical românesc, că liantul semantic primar (etemul de bază) care uneşte toţi termenii câmpului vizat e ideea de <mărunt>, transparentă în micutel, micuţul, mititelul, mai puţin evidentă în micigăl, michiduţă, nichiduţă, opacă în aghiuţă, ghighiuţă, chimiţă, cioarele, codea, nodea, bodaia, modai, potcă etc.
Semnificaţia primară respectivă e conjugată cu etemele: <netrebnicul>, <nesuferitul>, <pocitul>, <pocnetul> etc., toate purtând marca aprecierii populare negative faţă de acest personaj imaginar. În raport cu alte fiinţe fantastice, pozitive în mitologia românească, e posibilă şi o dezvoltare etemică polară a aceleiaşi matrice etemice, transformare explicabilă, dacă ne referim la legea schimbării sinestezice a sensului. Astfel, sensurile rom. ştimă „personaj din mitologia populară, imaginat de obicei ca o femeie frumoasă (şi bună), care protejează apele, pădurile, comorile etc.”; „epitet peiorativ pentru un om slab, urât, pocit”; „epitet pentru un copil mic şi neastâmpărat”; „noroc”; „presimţire”; „taină, secret”; „fluierătură” [DLR – 4] reclamă mai multe eteme: <fin, dichisit, plăcut>, <diform, pocit>, <nesuferit>, <pitit, ascuns>, <strident>, toate aflate în imediata vecinătate a etemului <mic, chircit>, fapt demonstrat şi de catena aloetică a radicalului -tim-: şteamăt „arătare, vedenie; „epitet pentru o fiinţă foarte slabă, epuizată de boală”; „rămăşiţă”; „ţipenie”; „pretext”; „sunet” [DLR – 4], ştiomb (şteamp) „par, stâlp”; „ţăruş”; „cumpănă la fântână”; „scurtătură, retevei”; „cotor de plantă rămas pe câmp după cosit sau după secerat” [DLR – 4 : <germ. Stampf, Stump>] (ipoteză dezminţită de numeroasele variante ale rom. şteamp: şteam, ştemp, ştemţ, ştiomp, ştiomb, ştimp etc. [DLR – 4]), şteap „băţ”; „scurtătură”; „cotor de plantă rămas pe cîmp după cosit sau după secerat, ţeapă”; „colţ de măsea”; „bucată mare (dintr-un aliment)” [DLR – 4: „<germ. Stab, scr. štap”, dar comp. variantele: stap, şteaf, ştep, ştap, ştip etc. – DLR – 4], a se cimpi „a se ghemui” [DA – 1, după A. Byhan, îl derivă din paleosl. *cepiti, ipoteză infirmată de aloetele tranşei radicale: cim-, gim-, tim-, ţim- etc. -cimţ (gimţ) „mijlocul trupului omenesc, talie” – DLR – 4 (etem: <subţiere>), a se timburi „a se dichisi”; „a se întinde”; „a se hârjoni”; „a (se) mototoli”; „a se murdări”; „a se tolăni” – DLR – 4: et. nec. (eteme: <a migăli>, <a se deşira>, <a se zbengui>, <a strivi>, <a păta>), ţimăr „copil care lucrează la stână” – DLR – 4: et. nec. (etem: <micuţ>)] etc.
Din seria aloetică a tranşei radicale în discuţie face parte, în pofida opiniei lui C. Lacea, şi chim – (chimă-răului [necazului], chimiţă, v. infra) [Lacea – 10, p. 778: „Greşită e şi părerea lui Pamfile care crede că chima şi ştima sunt unul şi acelaşi cuvânt...”].
Revenim la unităţile de la care am pornit, pentru a demonstra că fiecare în parte se integrează perfect în mozaicul diacronic al subansamblului dat.
Aghiuţă e explicat în toate dicţionarele româneşti ca „termen familiar şi glumeţ pentru drac” şi e extras din gr. agios „sfânt”. Raportare blasfemică, bazată doar pe apropierea formală de presupusul etimon. Dacă luăm în consideraţie şi conţinutul cuvântului, atunci mai judicioasă e apropierea de rom. haghiţe (hachiţe) „o bală de om”; „istericale, capricii, toane”; „ceartă, gâlceavă” [DA – 1: et.nec.] (indigen, eteme: <înţepătură, neplăcere, necaz>, <trăsnaie>, <stridenţă>; din aceeaşi serie: hâcă „necaz, neplăcere, supărare, scârbă”; „sfadă, ceartă”; „proces” [DA – 1], hâc „pici, ghibirdoc” [DA – 1], să se compare cu pică „necaz”, transparent la semnificaţia primară).
Bălţatul „dracul”; „porecla unui om care are semne de vărsat sau alte pete pe faţă” [Udr. – 2] a rezultat din confundarea verbului a se bălţi „a se clătina, a se îndoi sub o greutate” [Arvinte – 5] cu a (se)bălţa „a se îmbrăca în haine cuculori ţipătoare”; „a păta, a murdări hainele, rufele” [Udr. – 2], ambele indigene, pentru primul – etem <a poci>, cf. a pălăi „a bate, a lovi” [Arvinte – 5], pentru al doilea, ef. băl „alb” [autohton, V. Rusnac – 6, p.47-52]. Confuzia a fost favorizată de evoluţia sensului „pătat, pestriţ” > „rău”, cf. expresia a fi cu maţele bălţate „a fi pestriţ la maţe (adică rău)” [DA – 1].
Notăm că dicţionarele indică pentru bălţat „pătat” etimonul latin balteatus, -a, -um „încins”, iar pentru derivatul regresiv balţ „pestriţ” – lat. balteus, balteum „cingătoare”.
Benga [DA – 1, Scriban – 7: genitiv al ţig. beng „dracul”] (în realitate, din zbeng „alegrătură [Scriban – 7: <v.sl. biegŭ „id”], indigen, etem: <neastâmpărat, nesuferit>) se grupează cu pârdalnicul (purdalnicul), bâzdâganie, naiba, năpustul şi pustiul. (V. infra)
Bâzdâganie din construcţia altă bâzdâganie „dracul”; „copil rău, neastâmpărat sau pipernicit”; „om nesuferit” [Udr. – 2], ca şi bâzdâganie „monstru, namilă, arătare”; „minunăţie, ciudăţenie, drăcie” [DA – 1: et. nec.; Tiktin – 8: <v.sl. bezdyhyninŭ „fără suflet”] trebuie raportat nu la termenul v. slav, cum propune H.Tiktin, ci la rom. bâzdâcâilă „poreclă dată unuia care nu are astâmpăr, nu poate sta locului” [Udr. – 2], a bâstâcâi (despre copiii mici) „a da din mâini şi din picioare”; (despre oameni) „a deretica pe lângă casă, a bodcăi” [Udr. – 2], a pozderi „a bate, a lovi”; „a zdrobi” [DLR – 4], pâzderie „puzderie” [DLR – 4], indigene, eteme: <neastâmpărat, nesuferit>, <pocitanie>, <a fărâma>, <fărâmă>.
Bodaia „dracu’ cel pocit cu care se sperie copiii” [DA – 1] face parte, aloetic, din seria modai, motârlău, mutu, nodea, codea (codan), cotea, potcă, sotea, şotea, şotcă, în care recunoaştem etemul generic <mărunt, pocit>, cf. modâlcă (motâlcă, nodâlcă) „gâlcă”; „cucui”; „cocoaşă” etc. [DLR – 4: „et. nec. Cf. bg. mogilka, ucr. togilka”], codănel „om mic”; „copil mic”; „băieţaş” [DA – 1: <coadă < lat.], cotac (cotcană) „cârlig de lemn, înfipt în perete, de care atârnă ceaunul deasupra focului” [DA – 1], podic „copil mic” [DA – 1: et. nec.], a (se) potângi „a cârpi”; „a (se) cocoşa”; „a schilodi în bătaie”; „a asupri, a împila” [DA – 1: <potâng <v.sl.potengŭ] (de fapt, potâng <a potângi, indigen, cf. a cotângi „id.” [Udr. – 2], a otângi „id.” [DLR – 4], eteme: <a lovi>, <a poci>).
Bordea e raportabil la borfit „corfit, îndoit, curbat, strâmb” [Bărb. – 9], pordici „epitet dat unui om mic de statură, pipernicit”; „prost, neghiob”; „epitet dat unei femei urâte” etc. [DLR – 4, s.v. poghircă: <bg. pobirăk] (indigen, etem: <pocit>), mordie „vreme posomorîtă” [DLR – 4: et.nec.] (indigen, etem: <închis, strâns>), morea „zârnă” [DLR – 4: et. nec.] (indigen, etem: <fărâmă, cocoloş>), a (se) toroşti „a (se) zdrobi, a (se) terciui” [DLR – 4: „formaţie expresivă”], târtău „copil gras, diform, bleg” [DLR – 4], târtan „termen depreciativ pentru un om mare, gras, greoi”; „nume dat diavolului” etc. [DLR – 4: <germ. Unterstan „supus” (cu referire la supuşii austrieci)] (indigen, etem: <pocit>) etc.
Carcandilă [DA – 1: cf.tc. kara – konğoloz „strigoi”, alb. karkanğol „id.”, bg. kărăkondžul, ngr. kalikantsaros”] e o formaţie reduplicativă: car-can- (radical). Radicalul propriu-zis e car, polietemic: <strident>, <ascuţit>, <făşie>, <mărunt>, <pocit>, <urât> etc., cf. a cărcăli „a face ceva prost, urât” [Da – 1], a cârcâi „imită sunetul produs de diferite păsări”; „a cârti” [DA – 1: onom.].
Chimiţă [V. Bogrea – 18, p. 654: Chimiţă, numele dracului, nu e un diminutiv din chimă, ci, după cum se ştie, numele unui personagiu bucureştean vestit prin „drăciile” sale] e înrudit, etemic şi aloetic, cu chimă (cimă) I „germene, sămânţă”; „creştet, culme, vârf (de munte, de stâncă, de arbore)” [C. Lacea – 10, p.778-779: <săs. *Kim = germ. Keim; DA – 1: <sb. kima „mlădiţă, lăstar”] (indigen, eteme: <mărunt>, <ascuţit>), chimă II „bărbie” [V. Bogrea – 18, p. 654, şi DA – 1 îl separă nejustificat de chimă I], chimac „cal gras” [DA – 1: rutenism, din ucr. kimak „bucată de lemn strâmbă şi netrebnică”] (indigen, etem: <grămădit, masiv>, prin polarizare etemică), a (se) schimonosi „a deveni urât, respingător”; „a face strâmbături, grimase”; „a se fandosi, a se afecta, a face nazuri”; „a deforma, a denatura” (cuvintele, vorbirea, limba etc.) [DLR – 4: <ngr. ashimosa] (indigen. eteme: <a (se) poci>, <a (se) strâmba>, <a se alinta>, <a se frământa>) etc.
Cioarele „drac” e doar aparent acelaşi cuvânt cu pluralul lui cioară „pasăre neagră sau cenuşie din familia corbului, dar mai mică decât acesta” [DA – 1]. În realitate, rad. cioar- nu e polisemantic, ci polietemic: <strident> (cioară), <strânsură> (ciorchine), <a şterpeli> (a ciordi, a ciorti „a fura” [DA – 1]), <slab, mic> (ciornăi „vite slabe şi mici” [DA – 1: „Derivat cu suf. -aie din tulpina de origine slavă čorn- «negru, rău»], înstrăinare infirmată de probele etimologiei structurale), <închis> (ciornei „om negru” [DA – 1: „Derivat din tulpina de origine slavă čiorn- «negru»”] – indigen, etem: v.supra, cf. murg, amurg), <ciontit, pocit, ascuţit> (ciort „ciot”; „rât de porc”; „bot de cal”; „cioc” [DA – 1: „Se pare că înţelesul primitiv e cel de „ciot, obiect retezat sau ciontit” (cu un astfel de obiect ciontit a fost asemănată rădăcina coadei, râtul porcului şi botul calului), încât cuvântul ar putea sta în legătură cu slavul čersti „a tăia, a reteza”..., s-ar putea însă să avem a face cu un omonim al lui ciort, căci slavul čĭrtŭ (rus., rut. čort) „drac” ar putea fi la origine o expresie figurată, ca bielorusescul kucyj „drac”, la origine „ciontat, scurt, ciung”, şi deci înrudit cu lat. curtus „scurtat, ciontat”]. E o încercare, ratată în fond, de a descoperi motivarea radicalului în discuţie).
Ciopca e adus, incert, de DA – 1 la ung. csapka „şapcă”, invocându-se, în sprijinul acestei ipoteze, analogia cu tichiuţă. Dar analogia e falsă, căci se ignoră polietemia rad. tic- şi convergenţa sinestezică a etemelor: <mic>, <netrebnic>, <nesuferit, rău> etc. Nici referirea la cioplea „dracul sau un alt duh rău”, în DA – 1 şi la Scriban – 7, nu dă rezultate mai bune, căci se termină cu înstrăinarea lui a ciopli (<sl.) şi a altor cuvinte cu acelaşi radical: cioplaş „tăietura care se face într-un arbore cu scopul de a lăsa un semn în el”; „lemnele cioplite în pădure”; „stropi mari şi rari de ploaie” [DA – 1: <magh.], ciopoc „unelte de tot felul, scule” [DA – 1: <ucr.], ciopor „mai multe animale de acelaşi fel” [DA – 1: <magh.] etc.
Din lanţul etemic corelat cu tranşa radicală indigenă (ciop-): <pocnet>, <picătură, strop>, <trăncănele>, <grămădire> (ultimul etem identificat în cioptină „ciorchine” [DA – 1], ciopor, supra etc.), etemul <pocnet> dezvăluie originea cuv. ciopca, supra, dovadă sinonimul pocnetul, transparent la semnificaţia primară.
Impresia că alt nume românesc al dracului codea ar deriva din coadă (<lat. coda) e amăgitoare, fiind dezminţită de aloetele cotea şi nodea. Şirul aloetic cod-, cot-, nod- ar putea fi completat cu coţ-, bod-, mod-, pod-, pot- şi, cum am văzut mai sus, s.v. bodaia, cu sot-, şot- etc., şir organic împletit cu lanţul etemic: <mic>, <slab, uscăţiv>, <nesuferit, rău>, <strâmb, hâd> etc., cf. cotac „pismă, pricină, pică”, cotaie (potaie) „javră”, coţac „uscăţiv”; „răutăcios” [DA – 1] etc.
Raportarea lui coman „drac” la numele de popor cuman [DA – 1] e infirmată de prezenţa rad. com- şi a aloetelor sale în rom. scomşe „cumpătare” [DA – 1: et. nec.] (indigen, etem: <puţin>), cómină „boştină” [DA – 1: <sb., bg. komina] (indigen, etem: <fărâmă>), comileţ, „podmolul de după cuptor” [DA – 1] (indigen, etem: <bătătură>), homâltoc „mototol” [DA – 1], homete „nămete” [DA – 1] (etem: <strânsură, grămadă>, prin polarizare etemică), homoniţă „namilă, mătăhală” [DA – 1], şomoltoc „om mic de statură” [DLR – 4], tomoaşă „ghemotoc” [DLR – 4] etc.
Crăsnic aparţine aceluiaşi tipar etimologic ca şi drăstul, infra.
Convergenţa sensurilor cu care e glosat cuca în dicţionarul Dorinei Bărbuţ [9] – „drac”; „deal”; „pisc de deal” – se explică prin prisma etemului de bază al primului sens: <mic>, etem compatibil cu ideile primare, reclamate de celelalte sensuri: <strâns>, <grămădit>, <ascuţit>.
Drăstul se situează în vecinătatea lui a dârsti „a bate în piuă” [DA – 1: <dârstă „piuă” <bg. drăšta „id.”] (indigen, cf. a dăria „a zgâria, a sfârteca” şi dâră „târâtură, pârtie”, abuziv înstrăinate şi ele de DA – 1), încadrându-se în aceeaşi matrice etemică ca şi crăsnic „monstru, diavol” [DA – 1: „Ar putea fi un eufemism, ca Frumoasele = Ielele. În acest caz ar putea fi slavul krasĭnŭ (rut. krasnyĭ) «frumos»]” (indigen, eteme, ca şi în cazul lui drăstul: <netrebnic>, <neplăcere, belea>, cf. cârşenie „cârcotă, încurcătură, bucluc” [DA – 1], târcoaţă „lucru de nimic”; „târfă”; „neplăcere, belea, pacoste” [DLR – 4].
Dubeala e legat de indigenele a (se) tupi „a (se) piti” [DLR – 4] şi tupit „ghemuit”; „cocoşat” [DLR – 4]. Etem: <pocitanie>.
Faraon „drac” e confundat, în toate dicţionarele, cu faraon „numele vechilor regi ai Egiptului” şi cu faraon „poreclă care se dă ţiganilor” [DA – 1: „Intrat în limbă prin intermediul bisericii: paleoslav. Faraonŭ, gr. Farao”], deşi avem, de fapt, trei cuvinte diferite, dintre care doar primului i se potriveşte explicaţia etimologică respectivă. Celelalte două se integrează în sistemul lexical indigen al limbii române prin aloetele baraon „ţigan” [DA – 1] (etem: <guraliv, gălăgios>, cf. a bărăni „a stărui cu tot dinadinsul, a sta de capul cuiva, cerându-i mereu ceva, a nu-l mai slăbi pe cineva cu gura” [DA – 1: et.nec.], barangă „epitet dat unuia ce face gură mare” [DA – 1: et.nec.]), barahoană (baraoană) „femeie înaltă, grasă şi, de obicei, bătrână” [LR1 – 11] (etem: <pocită>, cf. borfoi „om cu corpul greoi, desfigurat” [DA – 1], borhoată „cizmă largă” [DA – 1]etc.).
Pentru a detaşa radicalul lui ghighiuţă, se impune raportarea acestuia, în primul rând, la ghighir (cighir) „praporul (mielului)”; „drob, tocană” [DA – 1: <tc. čeger „măruntaie, plămân, ficat”] (indigen, dovadă aloetele: jighir, jibir, ţighir etc. [DA – 1], etem: <subţire, mărunţel, fărâmiţă>, cf. şi cighir (ceagăr) „vin rău, poşircă”, atribuit influenţei maghiare [Cihac – 12, DA – 1], de fapt, indigen, etem: <înţepător, pişcător>, cigaie (ţigaie) „oaie (sau rasă de oi) cu lână scurtă, creaţă, moale şi fină” [DA – 1, DLR – 4], ciguri-miguri „nimicuri” [DA – 1] etc., apoi la a ghigosi (a bigosi) „a înghesui” [DA – 1] (etem: <a strânge>), ghigă „ghioagă” [DA – 1] (etem: <umflătură, strânsură>) etc.
Radicalul ghit- din ghitcu, supra, face parte din seria aloetică biţ „viţă de păr sau de lână”; „floc” [DA – 1], ghiţ „id.” [DA – 1], miţ(ă) „id.” [DLR – 4], chitic „nume generic pentru diferite specii de peşte mărunt” [DLR – 4, s.v. pitic], pitic „id.” [DLR – 4], piţă (pâţă) „epitet dat unui om subţire, slab, nevolnic, prăpădit, beţiv” [DLR – 4] etc., eteme: <subţire>, <mărunt>.
Pentru hipşâl, indigen, etem <pocnetul>, cf. hapşă „lovitură dată cu palma” [LR2 – 3], creaţie expresivă.
Referinţe bibliografice
1. DA –Academia Română. Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A – B, C, F – I, D – De, J, L – Lojniţă), Bucureşti, Socec et comp. şi C. Sfetea, 1913-1949.
2. Udrescu, D., Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967.
3. LR2 – Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din Republica Socialistă România. Lexic regional, 2. Redactor coordonator: Lucreţia Mareş, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
4. DLR – Academia Română. Dicţionarul limbii române, serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z), Bucureşti, Editura Academiei, 1965-2005.
5. Arvinte, V., Ursu, D., Bordeianu, M., Glosar regional, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1981.
6. Rusnac G., Elemente cromatice indigene (I) // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria „Ştiinţe filologice”, Chişinău, 2003, p.47-52.
7. Scriban, Aug., Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Presa Bună, 1939.
8. Bărbuţ, D., Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, Mileniul III, 1990.
9. Tiktin, H., Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 2., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985-1989.
10. Lacea, C., Etimologii // DR, II, partea a II-a, Cluj, Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, 1927, p. 777-785.
11. LR1 – Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice. // Lexic regional, 1. Redactor coordonator: Gh. Bulgăre, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.
12. Cihac, A. de., Dictionnaire d’étimologie daco-romane. I. Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes. II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort A/M-Berlin-Bucarest, 1870, 1879.
13. Cioranescu, Al., Diccionario etimológico rumano, Universidad de la Laguna, 1958-1966.
14. SDE – Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Limbă şi Literatură. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
15. Candrea, I.-A., Elementele române în limbile slave // Noua revistă română, 1 mai 1900, p. 399-409.
16. Densusianu, Ov., Istoria limbii române, vol. I. Originile. Ed. îngrijită de prof. univ. J.Ryck, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961.
17. CADE – Candrea, I.-A., Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1931.
18. Bogrea, V., Etimologii // DR, IV, partea a II-a, Cluj, 1927, p. 650-660; 736-856.