Din Maramureş a început, cu secole în urmă, unirea românilor
Pentru tiparNu am făcut niciodată – nu am putut face! – vreo diferenţă între moldoveni (basarabeni) şi ceilalţi români; între limba vorbită şi scrisă în stânga Prutului şi în dreapta acestui râu devenit frontieră. Mi-am dat seama de acest lucru încă din primul an de facultate la Chişinău: ca să învăţ româna, vorbeam cu colegii de studii, cu profesorii mei, dar ascultam aceeaşi limbă la Radio Iaşi sau Radio Bucureşti şi astfel am învăţat exprimarea, gramatica, mi-am îmbogăţit vocabularul, am intrat în tainele limbii române. Nu ştiu ce dicţionare existau pe atunci la Chişinău, dar ţin minte că toţi studenţii, toţi intelectualii basarabeni căutau dicţionare editate la Bucureşti şi cine le găsea se considera un mare norocos, pentru că avea, astfel, cea mai sigură sursă de referinţă.
Pornind astfel pe lungul drum al cunoaşterii minunatei limbi române, peste ani nu mă mai mira defel faptul că aud aceeaşi limbă şi la intelectualii din Chişinău, şi la ţăranii din satul natal al soţiei, din sudul Basarabiei, şi în teatrele maiestuoase ori pe străzile agitate ale Bucureştiului, şi în aulele universitare de la Cluj-Napoca sau la „Cimitirul Vesel” de la Săpânţa. De altfel, de aici, din Maramureş, cred eu, a început, cu secole în urmă, unirea românilor.
Aşadar, limba, literatura, cultura, ca şi istoria basarabenilor, ale moldovenilor în ansamblu, apoi ale muntenilor, oltenilor, transilvănenilor, bănăţenilor etc. eu le văd ca pe un tot întreg, ca pe un fapt sau un fenomen indestructibil. Micile diferenţe ce au existat (sau mai există, pe alocuri – am în vedere Republica Moldova, Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei ori Banatul Sârbesc) sunttotuşi inerente, dar ele nu pot schimba esenţa, accentuata unitate a spiritului românesc în toate regiunile istorice populate de reprezentanţii acestei naţiuni. În plus, nici schimbările forţate, sub presiunea violentă a unor vecini sau străini agresivi şi acaparatori nu pot anula spiritul românesc.
În context, voi aminti de o poezie a lui Nichita Stănescu, autorul Necuvintelor, care, după cum mi-a povestit prietenul meu Vlad Pohilă, a recitat public, atunci când s-a aflat la Chişinău, chiar această poezie: Nimic nu este altceva.
Aşa am intitulat şi cartea cu scrieri nichitastănesciene, traduse şi tipărite la Riga. Pentru că acest poem conţine un mare şi incontestabil adevăr: cotropirile, stăpânirile, regimurile străine până la urmă trec, dar Letonia rămâne mereu letonă; la fel şi Basarabia, Nordul Bucovinei, Transilvania sunt în vecii vecilor româneşti. Numai naivii sau oamenii rău intenţionaţi pot pune la îndoială dreptatea sugerată de titlul / versul citat, al poetului şi gânditorului Nichita Stănescu.