Nu ştie nimeni
Pentru tipar;)
nu ştie nimeni
ce se ascunde în spatele cuvântului
căci cuvintele tac
şi nu-şi divulgă tainele
bunăoară, cuvântul Iubire
ar părea să-ţi spună
că ai întâlnit pentru o viaţă
Femeia
dar la cumpăna vieţii
vezi cât de fragil este corpul lui
care curgând prin Dumnezeu
se preface în rândunică
pe cerul proaspăt din zori
Loc de trai
De copil visam să locuiesc
pe inelul din Saturn
De tânăr vroiam să locuiesc
în metropole ca în centrul lumii
La maturitate visam să trăiesc
pe ţărmul mării în cea mai mare solitudine
Şi doar acum nu mai visez
ci trăiesc cu toate visele-n pace
Profetul
un măslin şi-a întins
ramurile de-argint
peste sclipirea unei mlaştini
din pustiu
Silogismul singurătăţii
viaţa nicicând nu-ţi explică
viaţa nicicând nimic nu-ţi explică
nici chiar lucrurile cele mai simple
de parcă s-a născut din adâncuri de singurătate
pentru a-ţi adânci singurătăţile tale
de parcă singurătatea este
mai veche decât lumea şi viaţa
de parcă s-ar fi născut
înaintea lor
Citatul lui Dumnezeu
sunt, Doamne, citatul tău
care fie din haos
fie din greşeală
ai uitat de numele meu
lansându-mă în lume
cu capul în jos
sunt dezolat, mă revolt
iar tu îmi surâzi scuzându-te:
„aşa suntem noi –
iresponsabili pe Om”
Deziluzie
Dumnezeu nu mai spune nimic
a renunţat la vorbe
de dragul faptelor noastre
(ah, ce progres ar fi fost
dacă am fi înaintat numai prin vorbele Lui!)
Sclipire
când mă ating de cuvânt
o sclipire suspină
în mine – adânc
Înţelepciune primordială
Sunt o filă ruptă
din veşnicie
pe acest tărâm
veşnic nearat, nesemănat,
necultivat de poezie
(patrie, moşie, împărăţie de poezie
în care trăiesc tot mai adânc)
patrie, moşie, poezie
unde mă simt
în siguranţă şi statornicie
căci şi eu, Doamne, sunt
o filă ruptă din veşnicie
Maria, tu eşti slava acestui pământ
Tu eşti aerul pe care-l cânt şi-l respir
înaltul cerului
pentru care toate-nfloresc
Tu eşti această putere
ce nu-mi aparţine
dar pe care peste tot o împărtăşesc
cu miroznă de pâine proaspătă
Şi gestul tău
lunecă pe glie
la fel de tulburător
şi de neîmplinit –
Marie –
ca slava acestui pământ
Ca scorbura
unui arbore
viaţa-mi este
cariată
unde pot dăinui
luminile stelelor pierite
şi ale îngerilor decăzuţi
şi ale tăcerilor mute
dar nici de lumină-n lumini
deşertul nu-mi vine mai plin
* * *
Sub semnul unui cuvânt:
singuratic –
stau pe mal
tăcut suferind
vechile răni
îmi ard sângerând
ca apa ce trece pe-alături
tăcut argintind
* * *
Tace râul tace valul tace apa
tac izvoarele infinit
suntem prea plini unul de altul
şi vai! ce mult ne-am pustiit
şi-ascult cum în tăceri
pe zări rugina se aşterne
ca-n teaca toamnei
lama unui paloş ruginind
şi ca un cântec rupt
închizi cu pleoapa ta alene
mister de revărsări în suflet
curgând spre noi potop fluid
Cuvintele
I
În cel mai singuratic punct
al singurătăţii mele ajuns-am
unde nici singurătatea
nu poate s-ajungă
II
taci
şi vei spune totul:
căci toţi putea-vor vorbi
prin tine cu tine însuţi
III
Ce fericire e
să-l asculţi
pe cel carele
eşti Tu!
Traducere din letonă de Maria BRIEDE-MACOVEI
Riga, 2009, toamna