Ion Heliade Rădulescu în viziunea lui Nicolae Corlăteanu
Pentru tiparCu prilejul celei de-a 190-a aniversări de la naştere Nicolae Corlăteanu îi dedică lui Ion Heliade Rădulescu un portret amplu, micromonografic, care surprinde personalitatea pluridimensională a autorului Sburătorului, considerată „europeană” (vezi „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 1, 1999, p. 88-94 şi nr. 1, 1992, p. 53-60; este reprodus în vol. Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române. Studii. Comunicări. Memorii. Selecţie, coordonare şi prefaţă de Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română”, Chişinău, 2010, p. 125-142).
Europenitatea heliadescă este demonstrată, fireşte, prin enciclopedismul său de tip renascentist, pe linia lui Cantemir, Nicolae Milescu Spătarul şi Bogdan-Petriceicu Hasdeu. Heliade Rădulescu este, în termeni actuali, un multicultural şi un intercultural, un constructor de punţi între diferite arealuri spirituale, incluzând în marea bibliotecă universală gândită de el opere greceşti şi, în special, italiene, franceze, engleze şi germane. Este iniţiator al „curentului traducerilor”, urmând astfel ucenicia la cultura europeană şi anticipând, cu eforturi intelectuale deosebite, literatura originală. Deşi acordă un rol prea mare traducerilor, fiind şi criticat pentru asta (vezi replica „Daciei literare” „traducţiile nu fac literatură”), opera sa de pionierat şi de racordare la „ritmul literaturii universale” apare ca deosebit de valoroasă.
N. Corlăteanu face apoi o descriere ierarhizată a operei originale, al cărei moment de vârf este capodopera Sburătorul, în care doar subiectul este folcloric, metrica nefiind populară, ci una care se bazează pe iambul de 13-14 silabe şi rima încrucişată.
Lui Heliade Rădulescu i se recunoaşte, în acest portret, meritul de a pune fundamentul limbii literare prin „lucrarea” ei, adică prin valorificarea mijloacelor expresive ale limbii populare şi a surselor lexicale din alte limbi, considerate „surorile noastre” – totul adaptat însă „după geniul şi natura limbii noastre”. De la aceste norme corecte s-a abătut mult în activitatea sa de după 1841, când aplica principiul italienizării limbii romane. În Paralelism între limba română şi italiană, publicat în „Curier de ambe sexe” (III, 1840-1842), susţinea că româna şi italiana „ar fi doar nişte dialecte ale aceleiaşi limbi, pe care o numeşte romano-italiană”, gramatica fiind identică, recomanda exprimarea ca în italieneşte. Încercarea de „italienizare” a eşuat, fiindcă modelul era unul „artificial” şi contravenea „înţelegerii juste a funcţiilor principale ale limbii ca mijloc de înţelegere între oamenii de acelaşi neam” (op. cit., p. 136).
Lingvistul basarabean trece în revistă aprecierile activităţii multiaspectuale, care i se par mai semnificative. În primul rând, se referă la cele patru scrisori (1836-1840) ale lui Constantin Negruzzi, în care acesta se exprima ferm în privinţa originii latine a limbii române, pentru scrierea cu caractere latine, pentru ortografia bazată pe principiul fonetic şi pentru adaptarea critică a neologismelor: „În mai multe prefeţe la traducerea unor piese de teatru C. Negruzzi şi-a exprimat admiraţia deplină faţă de Heliade pentru ideile juste privitoare la dezvoltarea limbii literare, a gramaticii, ortografiei, lexicului românesc, numindu-l «vindecător» al limbii. În operele sale C. Negruzzi se străduia să selecteze forme şi cuvinte atât din graiul moldovean, cât şi din cel muntean şi ardelean pentru a le armoniza într-o limbă literară comună, ceea ce era, fără îndoială, în asentimentul lui Heliade, care milita pentru contopirea graiurilor în vederea formării şi fundamentării limbii literare unice” (ibidem, p. 137).
Referindu-se la aprecierile diametral-opuse ale lui Eminescu – de la oda La Heliade şi encolpionul din Epigonii la articolul Monumente –, Nicolae Corlăteanu remarcă totuşi ca fapt indiscutabil acceptarea de către autorul Luceafărului a modelului mitopo(i)etic heliadesc, constatând anumite italienisme şi tipare metrice.
Lingvistul basarabean întinde apoi un „arc voltaic” între opera de pionierat heliadescă de unificare a limbii ca factor „de cultură şi renaştere naţională” şi „tendinţele, îndreptăţite astăzi (s. – M.C.) în opinia noastră publică, de a integra în mod organic activitatea literară şi culturală a predecesorilor noştri atât din Moldova, cât şi din Muntenia şi Transilvania în fluxul general de dezvoltare a literaturii române, considerate în ansamblu” (ibidem, p. 139).
Heliade Rădulescu este, pentru Nicolae Corlăteanu, o personalitate-simbol, o personalitate culturală prototipală, paternală, care a impus, cu anumite abateri, un model de unitate a limbii literare române şi un model de unitate naţională românească. Dialogul epistolar cu Negruzzi e o dovadă elocventă în acest sens.
Încheierea lingvistului basarabean este absolut logică: „În mod cu totul just istoricul literar V. A. Urechia a formulat gândul: «Eliad nu este un om, Eliad este o epocă» – epocă de formare a limbii literare unice şi de integrare a culturii şi literaturii române în contextul european şi uman în genere. De aceea posteritatea l-a şi înălţat pe Ion Heliade Rădulescu la rangul de părinte al limbii şi literaturii române moderne” (ibidem, p. 141).
N. Corlăteanu ne propune, astfel, – şi prin identificarea heliadism = enciclopedism (universalism) – o ecuaţie desăvârşită, atât de actuală astăzi în contextul integrării noastre europene: românitate = europenitate.