Sentimentul sofianic al vieţii1
Pentru tipar1. Cum este posibilă cultura ortodoxă?
Urmându-i pe Spengler şi Frobenius, Lucian Blaga, cel care a schiţat în Trilogia culturii o veritabilă filozofie a ortodoxiei, afirmă că o cultură este în primul rând o problemă de stil, iar stilul, la rândul lui, este posibil fiindcă există un set de categorii specifice.
Ortodoxia, catolicismul şi protestantismul au creat stiluri culturale diferite. Cum este însă posibil să existe în cadrul spiritualităţii creştine trei stiluri culturale diferite? Răspunsul filozofului român este următorul: „Spiritualitatea creştină ni se prezintă, în ansamblul ei... felurit ramificată. Mai nimerit ar fi poate să nici nu vorbim despre o «spiritualitate creştină», ci mai curând despre o spiritualitate catolică, despre una evanghelică sau despre una ortodoxă”2. Noutatea cercetării lui Lucian Blaga constă în ideea că nu diferenţele dogmatice dintre cele trei mari confesiuni creştine explică stilurile diferite, ci, invers, stilurile culturale, întemeiate pe categorii specifice, determină diferenţele dogmatice cunoscute3.
În concepţia lui Lucian Blaga, ortodoxia, catolicismul şi protestantismul sunt „spiritualităţi bipolare”, ilustrate prin trei elipse, unde unul dintre cele două focare este comun, iar celălalt este reprezentat de categorii specifice. În Trilogia culturii este redată nu numai cu rigoare şi profunzime filozofică, ci şi cu extraordinar talent poetic diferenţa specifică dintre cele trei spiritualităţi creştine sau, cum s-ar spune astăzi, unitatea în diversitate a valorilor din spaţiul cultural creştin.
Elementul comun al celor trei „spiritualităţi bipolare” îl reprezintă orientarea spre transcendenţă, spre o altă lume decât cea terestră. Din perspectivă strict axiologică, pentru creştin împărăţia spiritului înseamnă totul, a cezarului nu înseamnă nimic. Dar fiinţa umană, atâta timp cât continuă să trăiască şi în împărăţia cezarului, trebuie „să dea cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Altfel spus, chiar şi cel mai pur creştin trebuie să facă mereu compromisuri fără de care viaţa concretă nu ar fi posibilă nici măcar o clipă.
Dincolo de compromisurile pe care trebuie să le facă chiar şi cel mai înflăcărat creştin, dând cezarului ce-i al cezarului, există, din perspectiva filozofiei culturii a lui Lucian Blaga, trei mari tipuri de compromis pe care le-a făcut spiritul creştin pur cu „spiritul locului”, luând astfel naştere cele trei mari „spiritualităţi bipolare”: ortodoxia, catolicismul şi protestantismul.
Doctrina creştină, cum se ştie, a ieşit învingătoare în Imperiul Roman, însă această victorie a fost şi o parţială înfrângere, în sensul că spiritul creştin a trebuit să renunţe la nişte exigenţe pentru a putea supravieţui. „Întemeietorul creştinismului a spus, ce-i drept, cândva: „daţi cezarului ce este al cezarului”, totuşi doctrina creştină, cu lumea ei de dincolo, submina prin simpla ei prezenţă, încetul cu încetul, toate aceste realităţi şi aceste valori „vremelnice” ale statului roman. Reacţiunea cezarică a fost, precum se ştie, de multe ori aşa de drastică, încât creştinii au trebuit să fugă sub pământ cu morţii”4. Catacombele, pe care le vedem şi astăzi la Roma, reprezintă, aşadar, rezultatul prigoanei creştinilor. Lupta lor „a durat câteva secole, ca să se încheie în cele din urmă cu un monumental compromis”5.
Acest compromis dintre împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului, dintre lumea de dincolo şi temporalitate va deveni un fel de element axiologic a priori ce va marca întreaga civilizaţie şi cultură catolică ce va urma. Catolicismul va deveni o spiritualitate bipolară. Lucian Blaga ilustrează această bipolaritate printr-o elipsă în care cele două focare sunt transcendenţa, pe de o parte, şi categoriile autorităţii, pe de altă parte. „Spiritul catolic se va înfăţişa de acum înainte pentru totdeauna sub aspecte care caracterizează prin excelenţă forţele eminamente creatoare de «stat». Descoperim în structura cea mai intimă şi cea mai permanentă a catolicismului o manifestă voinţă de putere, năzuinţi cezarice, o neîntreruptă dispoziţie de luptă cu puterile politice şi sociale, şi un oarecare spirit al concesiei, ce totdeauna se impune echilibristicei necesare într-o asemenea luptă”6.
În lumea germană, spiritul pur al creştinismului a făcut un alt gen de compromis, spre a se putea impune şi supravieţui. Spiritualitatea protestantă este reprezentată de Lucian Blaga, de asemenea, sub forma unei elipse, dar de data aceasta cei doi poli fiind transcendenţa şi categoriile libertăţii”7.
Asemeni catolicismului şi protestantismului, remarcă Lucian Blaga, ortodoxia este o spiritualitate bipolară. Viaţa spirituală a ortodoxului pendulează neîncetat între transcendenţă şi categoriile organicului. Se poate lesne observa că transcendenţa reprezintă elementul comun al celor trei mari spiritualităţi creştine, în vreme ce categoriile „vremelniciei”, cum le numeşte Lucian Blaga, diferă în funcţie de un mare compromis pe care, la un moment dat, doctrina creştină pură a trebuit să-l facă într-o anumită arie culturală locală. Filozoful român oferă, în urma analizei sale din Trilogia culturii, următoarea „tablă” a categoriilor: „Categoriile preferate ale catolicismului sunt cele ale autorităţii sacral-etatiste: statul, ierarhia, disciplina, supunerea, militarea pentru credinţă. Categoriile preferate ale protestantismului sunt cele ale libertăţii: independenţa convingerilor, deliberarea, problematizarea, hotărârea, datoria, fidelitatea. Iar categoriile preferate ale ortodoxiei sunt cele ale organicului: viaţa, pământul, firea”8.
Aceste categorii specifice, al căror loc se află în inconştientul colectiv, şi-au pus amprenta pe toate creaţiile care au luat naştere în cultura catolică, protestantă şi ortodoxă. Atmosfera protestantă, de pildă, rezultat al compromisului dintre spiritul pur al creştinismului orientat exclusiv spre transcendenţă şi categoriile libertăţii, a favorizat, remarcă pe bună dreptate Lucian Blaga, iniţiativa individuală pe toate planurile, de la cel artistic şi filozofic până la cel economic, aşa cum a demonstrat-o Max Weber în lucrarea sa Etica protestantă şi spiritul capitalismului.
Categoriile autorităţii, specifice catolicismului, au favorizat creaţia monumentală, „aşa cum aceasta ne apare în toate întruchipările superdimensionale ale romanicului, goticului, barocului, întruchipări de mari energii, sistematic coordonate şi ierarhic puse în slujba aceluiaşi gând. Epoci întregi ale istoriei europene poartă această semnătură şi pecete catolică. Atmosfera protestantă a priit în genere mai mult marii creaţii individuale, care se distinge prin semnele unei izbitoare originalităţi... Atmosfera ortodoxă, cu accentul pe tot ce e organic, a fost favorabilă mai vârtos creaţiei de naturală spontaneitate, anonimă, populară, folclorică”9. Aceste categorii, care reprezintă totodată structuri axiologice ale inconştientului colectiv, sunt cele care au determinat diferenţele culturale şi de mentalitate majore dintre catolicism, ortodoxie şi protestantism.
2. Sofianicul ca esenţă a culturii ortodoxe
Deşi nu a pătruns în limbajul cotidian, aşa cum s-a întâmplat cu cele mai multe concepte filozofice, sofianicul, ca termen, este utilizat uneori spre a desemna un anumit gen de poezie, numită, aşadar, poezie sofianică, sau o muzică sofianică. Dacă în limbajul comun există expresia „nelinişte metafizică”, ar trebui să existe şi opusul ei „linişte sofianică” sau „seninătate sofianică”.
Ceea ce afirmă Lucian Blaga despre perspectiva sofianică, tipică ortodoxiei, s-ar putea să pară surprinzător pentru publicul italian, deşi multe idei pe care le implică sofianicul sunt locuri comune în ortodoxie. Suntem cu toţii, din păcate, prizonierii unui anumit etnocentrism, sau, în limbajul lui Max Weber, nu putem privi fenomenele culturale decât prin intermediul a ceea ce el numeşte Wertideen, prin prisma unor etaloane axiologice a priori.
Chiar dacă astăzi întreaga Europă ar fi atee, categoriile specifice catolicismului, protestantismului şi ortodoxiei, pe care Lucian Blaga le-a expus cu rigoare germană în Trilogia culturii, ne vor influenţa încă mult timp modul nostru de gândire şi de acţiune. De pildă, chiar dacă nu mai împărtăşeşte astăzi nicio confesiune religioasă, în spaţiul cultural protestant individul va continua să muncească „cu profunda seriozitate a actelor religioase”10.
Pentru a sintetiza specificul culturii ortodoxe, Lucian Blaga preia de la unii gânditori ruşi termenul sofianic, definit ca un „sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară, revelându-se din proprie iniţiativă, şi că omul şi spaţiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendenţe. Pornind de aici, vom numi „sofianică” orice creaţie spirituală, fie artistică, fie de natură filozofică, ce dă expresie unui atare sentiment, sau orice preocupare etică, ce e condusă de un asemenea sentiment”11.
Evident că cea mai potrivită ilustrare a sofianicului ca element tipic al culturii ortodoxe este catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, o extraordinară creaţie arhitecturală care-ţi dă impresia că „transcendentul coboară spre a se face palpabil, ...că graţia se întruchipează din înalt, devenind sensibilă”12. Impresia că cerul şi pământul îşi dau întâlnire în celebra bazilică din „Noua Romă”, cum fusese numit Constantinopolul, a fost atât de puternică, încât trimişii prinţului Vladimir din Kiev, când au vizitat-o, în anul 899, au mărturisit: „Nu ştiam dacă fusesem doar pe pământ sau în cer”13.
Un exemplu de creaţie în care elementul sofianic este lesne de sesizat este icoana. Pentru un occidental, fie catolic, fie protestant, fie laic, însă educat în spiritul uneia dintre aceste două mari tradiţii culturale, este foarte greu să înţeleagă semnificaţia profundă a picturii ortodoxe, de aceea voi recurge la un autor occidental, germanul Ernst Benz, care a sintetizat pentru cititorul occidental esenţa icoanei, în lucrarea Geist und Leben der Ostkirche. Termenul icoană provine, cum se poate afla din orice dicţionar, din grecescul eikon, care înseamnă imagine, chip, portret. Există, cum bine se ştie, enorm de multe picturi religioase care-l înfăţişează pe Iisus sau pe sfinţi în toate catedralele catolice. Prin ce se distinge icoana ortodoxă de aceste picturi religioase? Ce anume are specific pictura religioasă ortodoxă faţă de pictura de la Capela Sixtină de Michelangelo, sau de o frescă de Giotto de la Asissi, sau de Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci? Abstracţie făcând de valoarea estetică în sine a acestor opere, un prim răspuns este acesta: prin simplul fapt că asemenea picturi sunt expresia personalităţii şi geniului lui Michelangelo, Giotto, Pierro della Francesca. Chiar dacă o icoană ortodoxă ar fi avut o valoare estetică la fel de înaltă ca o pictură religioasă a lui Rafael, autorul ei ar fi rămas pentru totdeauna necunoscut. Ar fi fost considerat un mare păcat ca pictorul de icoane sa-şi semneze opera, fiindcă el însuşi are sentimentul profund că nu e decât un umil instrument al Duhului Sfânt, că personalitatea lui nu înseamnă, de fapt, nimic. În vreme ce pictorul catolic se exprimă pe sine în opera sa, cel ortodox se ascunde cu grijă spre a rămâne veşnic anonim. Pentru a realiza icoane în acord cu semnificaţia lor originară, „trebuie să se întâlnească în aceeaşi persoană un artist şi un teolog contemplativ... Pentru aceasta, adevărata pictură de icoane este arta cea mai rară şi cea mai dificilă: ea pretinde combinarea acestor două daruri, rare şi ele”14.
În limbajul filozofiei culturii a lui Lucian Blaga, se poate spune că pictorul de icoane are sentimentul că activitatea lui nu e decât un „vas al transcendenţei”, un mijloc prin care „transcendentul coboară pe pământ”. În spaţiul cultural bizantin a existat, cum se ştie, pe parcursul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea, o puternică dispută în jurul icoanelor, comparabilă cu ceea ce s-a petrecut în Occident în perioada Reformei lui Luther şi Calvin. Restabilirea cultului icoanelor, împotriva iconoclasmului, a fost proclamată ca sărbătoare a Biruinţei Ortodoxiei15.
Pentru ca cineva educat în tradiţia occidentală, catolică sau protestantă să înţeleagă semnificaţia icoanei ortodoxe, trebuie să aibă în vedere faptul că „icoana este ea însăşi o rugăciune”16. De asemenea, nu trebuie sa facem abstracţie de faptul că icoana nu este o creaţie liberă a fanteziei unui anumit pictor, un produs al geniului şi al talentului său. Explicaţia acestui fapt este următoarea: „Icoana conţine şi transmite acelaşi adevăr ca şi Scripturile şi de aceea, ca şi Scripturile, se bazează pe date concrete şi exacte, şi nicidecum pe invenţie... Icoana este... una din acele forme ale revelaţiei şi cunoaşterii lui Dumnezeu în care voinţa şi lucrarea divină şi umană se contopesc”17.
Pentru occidentali, o Madona de Rafael, de exemplu, este înainte de toate o creaţie artistică a lui Rafael18. Chiar dacă există şi în Occident o anumită reprezentare tipică a unor personaje sau a unor scene, cum ar fi Cina cea de Taină, artistul se exprimă pe sine în opera sa, spre deosebire de spaţiul cultural ortodox, unde artistul dispare complet din arta sa. De altfel, libertatea lui de creator este aproape nulă. Un pictor de icoane trebuie să respecte cu stricteţe regulile de redare ale unei anumite figuri. El nu este liber nici măcar să-şi aleagă culorile. Misiunea unui iconar, precizează Leonid Uspensky şi Vladimir Lossky, este similară cu cea a unui preot. „Aşa cum preotul nu poate modifica textele liturgice după bunul plac,... tot aşa şi iconarul trebuie să se conformeze imaginii consacrate de Biserică, fără să introducă vreun conţinut personal sau emoţional”19. De aceea s-au adus pe bună dreptate critici cu privire la lipsa de originalitate a pictorilor ortodocşi20. De fapt, un anumit pictor joacă un rol absolut minor în istoria picturii religioase ortodoxe, majoritatea preferând anonimatul21.
Pentru un occidental este dificil să înţeleagă în ce constă totuşi valoarea estetică a unei anumite icoane, din moment ce o anumită figură, Sfântul Nicolae, de pildă, este reprezentată aproape identic pe sute sau mii de alte icoane. De fapt, în tradiţia ortodoxă, pictura icoanelor nu poate fi despărţită de funcţia lor cultică, de aceea „mulţi ortodocşi consideră blasfemie o expoziţie de icoane într-un muzeu”22.
Icoana, ca pictură religioasă tipic ortodoxă, ilustrează la fel de bine ca Agia Sofia, ceea ce Lucian Blaga numeşte sofianicul. „Sofia este ordinea şi înţelepciunea divină, care coboară în vremelnicie, făcându-se vizibilă şi imprimându-se materiei”23, iar sofianicul este sentimentul de care este cuprins sufletul în prezenţa acestui fenomen. Spre a face şi mai clară concepţia lui Blaga despre acest element definitoriu pentru cultura ortodoxă, ar trebui să ne gândim la sentimentul extraordinar pe care-l produce asupra vizitatorului catedrala San Pietro de la Roma şi pe care Immanuél Kant îl numeşte în Critica facultăţii de judecare „sentimentul sublimului”. Ortodoxul care intră în Agia Sofia sau într-o altă catedrală ortodoxă similară este cuprins de sentimentul sofianic al coborârii transcendenţei în împărăţia cezarului.
Numai dintr-o asemenea perspectivă poate fi înţeleasă semnificaţia profundă a picturii icoanei în cadrul culturii ortodoxe. Icoana nu este o simplă operă de artă, mai mult sau mai puţin reuşită, ci un fel de fereastră între lumea de aici şi lumea de dincolo. Acum intervine însă un aspect greu de sesizat de către cineva format în spiritul creştinismului occidental: prin această „fereastră” care este icoana nu noi, oamenii, putem arunca o privire în lumea de dincolo, ci, invers, cei de acolo, adică Isus, Sfânta Maria şi ceilalţi sfinţi, aruncă o privire în lumea noastră. În faţa icoanei, ortodoxul se comportă ca şi cum ar fi văzut de un anumit sfânt. De aici rezultă o extraordinară intensitate a trăirii în prezenţa icoanei. În acest sens, Serghei Bulgakov, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai sofianicului, afirmă: „Icoana dă sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu”24.
Izvorâtă din sentimentul sofianic al vieţii, icoana nu redă nici individualităţi puternice şi nici tipuri platonice, duse la perfecţiune de geniul unui pictor ca Leonardo da Vinci sau Albrecht Dürer. „Prin expresia lor, spune Lucian Blaga, figurile se declară purtătoare ale unei transcendenţe; un reflux de eternitate s-a coborât asupra lor. Figuri terestre, ele sunt îmbibate de cerul lăsat în ele. Un calm sever, de dincolo de lume, le pătrunde... Făpturile stilizate sofianic manifestă o linişte de o supremă saturaţie, ele sunt scutite de orice efort, străine de orice act voliţional... Ele nu sunt decât forme receptive... ale înţelepciunii pornite din înalt”25.
Acest aspect static, această lipsă „de orice act voliţional”, care se poate lesne observa la figurile reprezentate în icoane, este o caracteristică a pictorului însuşi. Icoana, se spune în ortodoxie, nu este făcută de mâini omeneşti, reluându-se întocmai un verset biblic (Marcu, 14, 58), ci prin ea o anumită figură din lumea de dincolo, un anumit sfânt se reprezintă pe sine26. Icoana a fost, aşadar, în lumea ortodoxă văzută ca o apariţie miraculoasă şi chiar şi astăzi este considerată de foarte mulţi credincioşi ca o minune. În întreg spaţiul cultural ortodox există aşa-numitele icoane făcătoare de minuni, în jurul cărora circulă o serie de legende despre felul cum acestea s-au pictat singure27. De pildă, nu un anumit pictor decide să o reprezinte pe Sfânta Maria, ci ea însăşi hotărăşte să se arate astfel.
Caracterul special al picturii religioase a influenţat radical întreaga cultură ortodoxă. Să reţinem aici, din literatura de specialitate, două elemente: mai întâi, reprezentarea figurilor din lumea de dincolo nu poate fi decât bidimensională, apoi libertatea artistului este aproape nulă. Interpretarea strictă a unei porunci biblice, „să nu-ţi faci chip cioplit”, a privat lumea ortodoxă de o artă atât de importantă precum sculptura religioasă. Este de la sine înţeles că această interdicţie a influenţat radical sculptura în genere. Un occidental va căuta zadarnic într-o biserică ortodoxă o reprezentare tridimensională a Mântuitorului sau a vreunui sfânt. Ea a fost de secole interzisă. Ca o compensaţie a acestei lipse, aşa cum precizează Ernst Benz, în Geist und Leben der Ostkirche, în spaţiul cultural ortodox s-a constituit, pe lângă pictura icoanei, o impresionantă artă a mozaicului, artă care poate fi admirată nu doar în Grecia şi în alte ţări ortodoxe, ci şi în Italia, în fascinanta bazilică ortodoxă San Marco de la Veneţia sau bazilica San Vitale de la Ravena.
Cu privire la regulile stricte, cu caracter de dogmă, pe care trebuie să le urmeze pictorul de icoane, trebuie remarcat faptul că o asemenea lipsă de liberate, de iniţiativă şi de orgoliu creator a marcat profund mentalitatea ortodoxă. De altfel, pasivitatea ortodocşilor în raport cu spaţiul cultural occidental a constituit în România, şi probabil şi în alte ţări ortodoxe, subiectul unor aspre controverse. Emil Cioran, de pildă, cunoscutul filozof român, a scris în perioada interbelică o lucrare intitulată Schimbarea la faţă a României, în care capitolul al II-lea se intitulează Adamismul românesc, metaforă a pasivităţii ortodoxe.
Pentru Lucian Blaga, această pasivitate se explică prin categoriile organicului care sunt proprii spiritului ortodox, iar sofianicul, această „determinantă fără de care ortodoxia n-ar fi ortodoxie”28, este, de asemenea, un corelat necesar al acestor categorii. În pictura religioasă occidentală, categoriile autorităţii, în spaţiul catolic, şi cele ale libertăţii, în spaţiul protestant, determină un cu totul alt raport al omului cu transcendenţa: aceasta nu vine spre tine de la sine, dimpotrivă, tu trebuie să ai iniţiativa, tu trebuie să faci efortul de a accede la ea. În planul picturii religioase, acest aspect este redat astfel de Lucian Blaga: „Goticul e dinamic, e pătruns de chinul înălţării, iar uneori de cumplită disperare în faţa cerului de neajuns. Figurile sunt transfigurate ca un vis de dincolo de lume, dar în acelaşi timp ele sunt crispate de voinţa de a cuceri cerul şi de suferinţa tragică a depărtării. Lipseşte în gotic certitudinea sofianică, sub imperiul căreia omul se simte ca un vas al transcendenţei, care coboară singură, din proprie iniţiativă, ca să-l umple, să-l pătrundă”29.
Evident că au existat în arta icoanei încălcări ale principiilor evocate mai sus, dar aceste abateri sunt însemne ale trădării spiritului ortodoxiei, similare păcatului. Evoluţia icoanei, spune Trubeţkoi, reflectă simptomatic istoria întregii vieţi religioase ortodoxe30. Atunci când sub presiunea culturii occidentale şi a nenumăratelor slăbiciuni omeneşti sofianicul a fost neglijat, a rezultat o pictură religioasă „excesiv de elaborată, uneori de mare virtuozitate, dar... superficială, lipsită de elan spiritual”31.
Un alt aspect al culturii ortodoxe, explicabil prin categoriile organicului, reliefate de Lucian Blaga, este lipsa muzicii instrumentale religioase. Din punct de vedere dogmatic, interdicţia utilizării instrumentelor muzicale este motivată astfel: „Omul nu trebuie să-l proslăvească pe Dumnezeu prin intermediul unor metale şi lemne moarte, ci trebuie să fie el însuşi un instrument viu al proslăvirii lui Dumnezeu”32. Este evident că în spaţiul cultural ortodox ar fi fost imposibilă apariţia unui Johann Sebastian Bach. Orga sau oricare alt instrument muzical au fost strict interzise în biserica ortodoxă. Dar ca o compensaţie a acestei lipse, precizează Ernst Benz, a luat naştere în ţările ortodoxe o excepţională muzică religioasă corală. De asemenea, preotul ortodox trebuie să dea dovadă de excelente calităţi vocale.
3. „San Marc, sinistru, miezul nopţii bate...”
Aşa sună un vers dintr-un sonet al lui Eminescu. În cele ce urmează, luând ca exemplu bazilica ortodoxă San Marco din Veneţia, voi încerca să arăt că orice mare realizare, din oricare spaţiu cultural, are fatalmente şi o latură „sinistră” pe care un alt mare poet român, Lucian Blaga, a exprimat-o astfel:
„Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
– De unde-şi are raiul lumina? –
Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!”.
În esenţa ei, orice cultură, ca realizare de valori spirituale, are o dimensiune tragică, paradoxală, întunecată. Dincolo de marele compromis pe care l-au realizat catolicismul, ortodoxia şi protestantismul, fiecare într-un mod propriu, devenind spiritualităţi bipolare, cum spune Lucian Blaga, există numeroase alte compromisuri pe care a trebuit să le facă oricare creator de valori. În cultură, esenţa tragicului constă tocmai în faptul că o valoare pentru a se afirma trebuie să se sprijine pe nonvalori, spiritul trebuie să facă mereu compromisuri cu aspectele cele mai joase ale materiei. Tragic este şi faptul că afirmarea unei valori pozitive determină, aşa cum a demonstrat Nicolai Hartmann în Etica sa, negarea altor valori pozitive. Dăruirea unei persoane pentru cele mai înalte valori spirituale se face cu preţul renunţării sau chiar al subminării altora, la fel de înalte din punct de vedere axiologic. De aceea sentimentul unei eterne neîmpliniri însoţeşte orice demers de cuprindere a valorilor, încât conştiinţa cea mai nobilă şi cea mai activă trăieşte actul cuprinderii valorilor ca pe o înfrângere. Este de ordinul evidenţei imposibilitatea omului de a cuprinde toate valorile, de a le trăi la aceeaşi intensitate, de a le apăra cu acelaşi efort, de a participa la ele cu aceeaşi dăruire.
În spiritul şi sufletul celui care le trăieşte, valorile se comportă ca şi cum ar voi să se excludă reciproc. Nu este vorba aici doar de valori pozitive şi de cele negative, ci de unele egale în rang. În numele sacrului, Leibniz, în Teodiceea, sacrifică raţiunea în numele justiţiei sociale, deseori este sacrificată libertatea etc. Individul însuşi este străbătut de un permanent conflict al valorilor, ca şi cum acestea s-ar lupta spre a dobândi un loc în sufletul lui.
Există însă situaţii, şi nu puţine, în istoria culturii când valorile, în sensul larg al termenului, au fost edificate în mod conştient pe seama nonvalorilor. Această idee poate fi ilustrată printr-un exemplu, din miile care pot fi invocate în acest sens: bazilica San Marco de la Veneţia. Este vorba de o bazilică ortodoxă, în care ar trebui să regăsim sofianicul ca element central al ei. Spun ar trebui, fiindcă această bazilică ortodoxă are în ea ceva straniu, cum just remarca la vremea lui Théophile Gautier: „Bazilica San Marco are o înfăţişare de templu, de biserică şi de moschee: edificiul ciudat şi misterios, rafinat şi barbar, uriaşă îngrămădire de bogăţii, biserică de piraţi făcută din diferite bucăţi furate sau cucerite de la toate civilizaţiile... E ca într-un vis oriental împietrit în puterea unui vrăjitor; ca o biserică maură sau ca o moschee creştină înălţată de un calif convertit”33.
Este vorba de un edificiu creştin de o valoare arhitectonică recunoscută de secole, dar realizat cu lucruri furate. Acest aspect nu i-a scăpat lui Théophile Gautier, chiar dacă era uimit de frumuseţea magică a bazilicii San Marco. El remarca faptul că pe bolta centrală se află un mozaic mare, pe fond de aur, reprezentând trupul Sfântului Marcu, furat din cripta de la Alexandria şi trecut pe furiş prin vama turcească, între două hălci de porc, animal spurcat de care musulmanii au oroare şi care se îndepărtau cu dezgust, lăsându-i pe creştini să treacă vama cu preţioasa marfă furată.
Frumuseţea uimitoare a bazilicii s-a realizat, aşadar, încălcându-se porunca: să nu furi. Între frumuseţe şi onestitate, s-a ales sacrificarea celei din urmă. Nici „iubirea aproapelui” nu cred că a fost respectată, dacă ne gândim la uriaşele eforturi care au trebuit depuse de-a lungul timpului pentru ridicarea basilicii San Marco. Presupun că dacă s-ar fi respectat în mod strict toate poruncile creştine, nici o catedrală creştină nu s-ar fi putut vreodată ridica.
Note
1 O primă versiune a acestui text a fost publicată în volumul Attraverso le ceneri dei valori. Saggi sull’impossibile neutralità assiologica, Seneca Edizioni,Torino, 2008, p. 155-172 sub titlul Il sentimento sofianico della vita.
2 Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, în Opere, vol. 9, Trilogia culturii, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 202.
3 Ibidem, p. 64.
4 Ibidem, p. 206.
5 Ibidem.
6 Ibidem, p. 206-207.
7 Ibidem, p. 68.
8 Ibidem, p. 210.
9 Ibidem, p. 218.
10 Ibidem, p. 211.
11 Ibidem, p. 240.
12 Ibidem, p. 231.
13 John Meyendorff, Teologia bizantină, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 155.
14 Serghei Bulgakov, Ortodoxia, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 159.
15 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 42.
16 Ibidem, p. 59.
17 Ibidem, p. 41.
18 Ernst Benz, Geist und Leben der Ostkirche, Fink Verlag, München, 1971, p. 7
19 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., p. 66.
20 Ernst Benz, op. cit., p. 7.
21 Ibidem, p. 7.
22 Ibidem, p. 8.
23 Lucian Blaga, op. cit., p. 241.
24 Serghei Bulgakov, op. cit., p. 155.
25 Lucian Blaga, op. cit., p. 241-242.
26 A se vedea Ernst Benz, Geist und Leben der Ostkirche, subcapitolul Die „nicht von Händen gemachte” Ikone, ed. cit., p. 9-10.
27 A se vedea Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., capitolul Mandylion – icoana nefăcută de mână, p. 101-104.
28 Lucian Blaga, op. cit., p. 240.
29 Ibidem, p. 242.
30 Evgheni N. Trubeţkoi, Trei eseuri despre icoană, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 126.
31 Ibidem, p. 125.
32 Ernst Benz, Geist und Leben der Ostkirche, p. 125.
33 Theofil Gautier, Călătorie în Italia, Bucureşti, 1983, p. 66.