Pe sub arcul de cădere (fragmente)
Pentru tiparNu am, recunosc, prea multe de spus despre lumea cealaltă!
Nu o cunosc.
Nu mă cunoaşte.
Sunt, spre marea mea părere de rău – dar şi ruşinea instituţiilor sovietice veghetoare –, dintre scriitorii care nu au fost lăsaţi să vadă lumea.
Cealaltă lume, cea liberă.
Ruşii au pentru această situaţie un cuvânt laconic ca o interdicţie – nevâezdnoi –, ceea ce în limba noastră s-ar putea traduce prin fără drept de a părăsi ţara.
Nicăieri scris, dreptul de a călători unde vrei şi cât îţi place îl aveau doar scriitorii devotaţi – trup, suflet şi nicio speranţă – regimului. Lor le aparţineau depărtările, ei străbăteau lumea în lung şi-n lat, şi chiar şi pe diagonală, incluşi fiind în tot felul de delegaţii şi colective artistice dansante şi cântante sau prin Societatea pentru Relaţii şi Prietenie cu toate popoarele lumii (exclus România) zisă Drujba, această instituţie eminamente kaghebistă, cu paşapoarte civile şi epoleţi sub piele, pe cât de generoasă cu toate leprele vânzătoare de neam şi cumpărătoare de boarfe, pe atât de intransigentă cu omul normal doritor să vadă, că de altceva nici nu putea fi vorba, cum arată o lume normală.
Cealaltă lume.
Sponsorizată de mai mulţi businessmeni printre care şi câţiva moldoveni atinşi de filantropie înainte de a se fi înfipt bine în ban, un grup respectabil – în temei de oameni de afacere şi oameni de artă şi cultură – ne-am alăturat expediţiei Istok (Izvoarele), pornită în vara lui 1990 tocmai din Astrahan şi ajunsă spre toamnă la Odesa, expediţiei dându-i-se de aici încolo un nume răsunător Licinosti (Personalitatea), cuvânt jenant după ce maşina bolşevică de decimare a personalităţii umane îl golise, în cele trei sferturi de veac, de sens.
...Ţara Israelului ne-a primit cu toate onorurile.
Două cargoboturi ne însoţesc până aproape de mal, unde sirenele ne vestesc sosirea pe Pământul Făgăduinţei.
Israelul vine spre noi şi noi ne apropiem de Israel!
Asta la propriu, dar şi la figurat, nava noastră fiind primul transport sovietic care îşi arunca ancora într-un port israelit în cei douăzeci şi trei de ani de răcire a relaţiilor, uneori până la total îngheţ.
Nu e nimic de mirare – sistemul sovietic a produs atâta frig şi răceală în lume, că nu ne mai poate acum încălzi decât marele Soare.
Şi iată-ne ajunşi acum în Israelul cel îndepărtat. Uniunea Sovietică se distanţase de el, că Israelul nu cred să fi dorit prea mult această îndepărtare, conştient că se înstrăinează, în acest fel şi în acelaşi timp, de cele trei milioane de confraţi, evreii sovietici, care stau la start, dorind să se rupă cât mai repede de lumea sovietică. Lucru pe care nu a ştiut – sau poate nici nu a dorit – să-l facă România, care ba se prea apropia, ba din contra, se îndepărta de nemărginita Uniune Sovietică, lăsând, în felul acesta, Basarabia, Nordul Bucovinei, judeţul Hotin şi ţinutul Herţa pradă tuturor demenţelor bolşevice care, în cei 50 de ani de stăpânire, ne-a diminuat până la invizibil conştiinţa că suntem, oriunde ar fi să fim, români.
Apropierile, întocmai ca şi îndepărtările de U.R.S.S., erau sărbătorite cu triumf în R.P.R., într-un caz calificate fiind drept mare act de prietenie seculară, în alt caz – mare act de curaj şi eroism. De fiecare dată aceste manifestări fiind legate de numele conducătorilor-tirani ai poporului roman şi popoarelor sovietice. Timp în care în Basarabia – dar şi în celelalte teritorii româneşti înstrăinate – se împuţina fiinţa românească.
Ajunşi la putere cu sprijinul direct al sovieticilor, comuniştilor români nu le ajungea curaj decât doar pentru mici şi trecătoare supărări. Mi-i ruşine să spun, dar trebuie să spun, că aflându-mă de două ori în Ţară, de fiecare dată am simţit că sunt suspectat, c-aş fi trimis să spionez, doar pentru faptul de a mă fi comportat ca un român, acasă la mine, încât îmi venea să strig: mama-patrie nu-şi cunoaşte fiii!
Am făcut această paranteză, ş-o să vedeţi de ce.
Imediat după debarcare, a avut loc o lungă conferinţă de presă din care reproduc doar atât:
– Consideraţi această vizită drept primul pas serios spre o ameliorare deplină a viitoarelor relaţii dintre U.R.S.S. şi Israel?
– Relaţiile dintre U.R.S.S. şi Israel se cer imperios repuse pe alte, cu totul noi, principii.
Seria de evenimente înregistrate zilele acestea sunt expresia unei reluări oficiale a relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. Şi de ce n-ar fi chiar aşa? Doar Uniunea Sovietică a fost prima ţară care a recunoscut proclamarea independenţei statului Israel. Şi tot zilele acestea a avut loc inaugurarea zborurilor societăţii naţionale aeriene EL-AI şi Aeroflot între Moscova şi Tel Aviv, precum şi deschiderea de consulate în capitalele celor două ţări. Toate astea sunt garanţii ale unei viitoare fructuoase colaborări.
Am observat, cu această ocazie, că la o treabă de acest fel cu cât ţara e mai mică, cu atât mai multă forfota. Ziariştii pun întrebări până şi traducătoarelor noastre, care răspund ca nişte adevărate reprezentante ale nu se ştie cui, încât nu le mai rămâne timp să-şi facă lucrul. În loc să traducă, tăifăsuiesc ca nişte lele.
Tel Avivul, oraşul sperietoare, cum ni l-au prezentat timp de un sfert de veac (că de văzut nu-l văzuseră nici măcar evreii cei mai semiţi) maşina propagandistică sovietică, făcută pentru a pângări şi diminua, a compromite şi condamna, ca să apară numai sovieticii mari, tari şi foarte omenoşi. În realitate, Tel Avivul este un oraş dintre cele mai vii şi frumoase din lume. Aşa, cel puţin, susţin cei care au mai văzut şi altceva, unii chiar foarte multe, în viaţa lor.
Mi-am putut da seama ce este Tel Avivul după ce doi mari patrioţi ai acestei ţări, soţii Bauh – Aura născută la Bucureşti, iar Efraim la Tighina – până acum treisprezece ani buni cetăţeni sovietici, ne-au plimbat prin oraş, comentându-ni-l în lung şi-n lat, şi chiar pe diagonală.
Şi, categoric, în cei mai înălţători termeni.
În prima zi ne-am încărcat ochii până la refuz cu vederi din Tel Avivul povestit, comentat, admirat şi mângâiat de foştii noştri compatrioţi Bauh, o bună bucată de noapte petrecând-o într-o superbă companie de evrei din toată lumea, adunaţi în atelierul pictoriţei Miriam Gamburd (şi ea fostă cândva basarabeancă) cu ocazia zilei de naştere a fiicei sale, nepoata clasicului picturii moldoveneşti, Moisei Gamburd.
Se vorbea în foarte multe limbi, inclusiv româna, dar numai într-un singur sentiment, cel al dorului, fericiţi că se pot vedea cu unii şi revedea cu alţii.
Atmosfera comunicantă din acea seară, lungile incursiuni în istoria mai îndepărtată sau mai apropiată a Israelului, vieţile povestite ale celora întorşi acasă din diferite ţări ale lumii, suavele amintiri ale evreilor noştri despre baştina lor, Basarabia, bucatele specifice şi băuturile alese – toate la un loc şi fiece gest în parte au făcut seara de neuitat.
Nu am uitat-o nici eu!
Ba o mai şi scriu.
Sentimentul că te afli pe Pământul Făgăduinţei, loc pe care nu cred să existe om care să nu viseze să-l vadă, bucuria că te înconjoară o lume atât de dorită de comunicare (în străinătate, un străin se simte foarte străin), vorbindu-ţi atât de frumos şi cu multă plăcere limba, mă făcea să vreau să opresc clipa.
Spun astea şi în numele lui Grigore Vieru, care nu văd să nu vrea să adere deplin la vrerea mea: clipă, opreşte-te!
Ei bine, pentru deplina plăcere, nu-mi ajungea, desigur, o ţigară. Masa era presărată cu pachete de ţigări de tot felul şi eu nu aveam – nu mai aveam! – voie să trag un singur fum. Făceam efort să-mi înving părerea de rău că nu s-a întâmplat mâine ceea ce se întâmplase azi.
Dar iată şi întâmplarea.
Umblând prin Ierusalim şi ajungând în biserica de pe Golgota, la un moment dat am simţit că sunt îndemnat să vreau, să cer ceva. Copleşit de sentimentul că sunt un mare păcătos, pot cere şi am cerut Mântuitorului să-mi susţină – dar şi să mă pedepsească în cazul în care îmi voi călca cuvântul – efortul de a mă lăsa de fumat. Eram robul ţigării, fumam la orice oră de zi şi de noapte, convins că ţigara, dar mai ales gestul, îmi amplifică inspiraţia şi-mi sporeşte scrisul.
În acea seară mi-a fost dat să înţeleg că omul aprinde o ţigară nu numai atunci când îi este greu, dar şi atunci – şi poate mai ales atunci – când vrea să se simtă foarte bine.
Şi cum în acea companie şi printre acei oameni mă simţeam bine, îmi lipsea ţigara pe care – cerând Domnului să mă ajute să mă las de fumat – nu aveam voie nici să mă gândesc la ea.
Era de ajuns că păcătuiesc gândindu-mă doar.
Doriţi de locurile copilăriei, dar şi de noi, că fuseserăm colegi (cu Aura-Ala de Institut pedagogic, cu Efraim de Uniune Scriitoricească), soţii Bauh nu ştiau unde să ne ducă şi ce să ne arate. Ca să vedem, să cuprindem, să ştim – şi să spunem, desigur, şi altor foşti cofraţi de la Chişinău – despre ţara lor iubită, Israel.
Aveam atâtea amintiri comune şi nu ne puteam împotrivi trecutului care se cerea imperios revorbit. Trecuseră treisprezece ani, timp în care – şi asta o spuneau nu numai de dragul vorbei – cei doi Bauhi deveniseră parte a acestui pământ străbun, încât nici nu-şi puteau imagina cum au putut trăi fără el.
– În U.R.S.S. n-am avut o viaţă din cele mai bune, ca să-i ducem acum dorul. De altfel, ca şi voi... Suntem în Israel şi asta mă face să uit, fie şi pe o clipă, relele prin care ne-a fost dat să trecem.
– Tolstoi spunea că scriitorul este omul care vrea să-şi scoată povara de pe suflet. Mi-am scos-o în patru romane, trei din care vi le dau să le citiţi şi voi. Toate scrise şi editate aici, în limba rusă. Acum îmi apare primul roman, Scara, în ebraică. Tradus, fireşte. A trebuit să scriu multă ziaristică şi eseistică în limba ebraică până m-am încumetat să mă apuc să scriu, într-o bună zi, şi proză în această limbă, acum şi a mea. Ebraica nu-i, desigur, o limbă de largă circulaţie, dar asta nu mă deranjează câtuşi de puţin. Totu-i relativ pe lumea asta.
Intervine cu o întrebare subtilă Grigore Vieru:
– Aici, la voi, Hristos a fost ucis o singură dată, acolo, la noi, de mai multe ori. Ucis, înviat, din nou ucis şi iarăşi reînviat... Credeţi că s-au terminat aceste răstigniri ale propriilor noastre suflete?
– Îmi vine greu să răspund, sunt plecat de mult, ştiu că lucrurile s-au schimbat şi la voi... Numai nu ştiu cât de radical şi pe câtă vreme.
Aici intervine Aura-Ala, tovarăşa de suferinţă, dar şi de victorii şi bucurii a scriitorului, sufletul care a înfrumuseţat clipele aflării noastre pe aceste locuri sfinte.
– Fiece om care vorbeşte ruseşte cu accent moldovenesc mi-l aminteşte pe Ignat Gherman (coleg de geologie şi prietenul familiei Bauh, mai apoi coleg de studii cinematografice şi cu mine, care şi-a pus capăt zilelor, aruncându-se de la etaj), aşa că sunteţi de două ori doriţi... Să spun că tânjesc după acolo, n-ar fi chiar adevărat – nici nu am prea mult timp pentru asta – dar totuşi doru-i dor... Nici nu-mi vine să cred că singura limbă pe care am cunoscut-o până la şapte ani a fost limba moldovenească.
– Română, Ala!
– Acum da, acum română. Şi foarte bine. Că eu româneşte şi vorbeam. Eram doar născută la Bucureşti. Un timp ne-am simţit bine acolo, aşa că nu putem spune că am fugit. Am plecat de acasă, acasă, cum s-ar spune.
– Aţi vrea să vă reîntâlniţi cu locurile copilăriei?
– Mai încape vorbă! Vrem, şi dacă vrei mult, să ştii că se împlineşte până la urmă...
– Aşa să fie.
O bună bucată din cea de-a doua zi am petrecut-o în familia poetului şi a preşedintelui federal al scriitorilor din întreg Israelul, Sandu David, stabilit în comuna Adanim, la douăzeci de kilometri de Tel Aviv, unde îşi are casa şi moşia. Două, doar două şi jumătate hectare de pământ, dar care sunt – agricol – foarte încăpătoare. De altfel, toate cele patruzeci şi şapte de familii din această comună au aceeaşi cantitate de pământ – 2,5 ha – din care trăiesc, şi încă în deplină îndestulare.
Născut la Târgovişte în 1922, după multe peripeţii, greutăţi şi riscuri, ajunge la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial la Tel Aviv, redeprinde foarte repede limba strămoşilor, ebraica, fără s-o fi uitat însă şi pe cea maternă, româna. Pe care o vorbeşte şi din care traduce cu aleasă plăcere şi până azi. Autor a mai multor cărţi de poezie (una, cu autograful autorului, o am şi eu în traducere românească, Nopţi la paralela 32), poetul practică şi agricultura, şi încă o agricultură performantă. Duce un mod de viaţă de care noi am fost dezobişnuiţi odată cu intrarea puterii sovietice în ogorul ţăranului.
Mă gândesc ce recolte mănoase am fi crescut câte cineva dintre noi, dacă am fi avut curajul să abandonăm scrisul de care începe să nu mai aibă nimeni nevoie.
În Israel, la ţară, există două forme de gospodărie. Chibuţul, o formă colectivă de convieţuire, şi muşavul, un fel de cooperativă, în accepţia noastră. La cele 2,5 hectare de pământ, fiecare fermă are aceeaşi cantitate de apă, 15 mii m3. Cei harnici şi capabili reuşesc, ceilalţi mai puţin. Pământul este al statului şi statul îl vinde din 49 în 49 de ani, şi tot aşa: copiilor, nepoţilor, urmaşilor. Dar numai unuia, din aceeaşi viţă.
Unul singur are drept de moştenire, celorlalţi li se lasă bani sau bunuri. Să nu se fărâmiţeze prea de tot moşia.
Este tocmai culesul mandarinelor chinezeşti, muncă pe care poetul o face ajutat de fiu, fiică şi un prieten. Acum tot mai mult – anii, bată-i vina! – se vede nevoit să angajeze muncitori agricoli. În general, oamenii se ajută, ca în cele mai bune tradiţii ţărăneşti, dar dacă se nimereşte şi alt soi de lume – trândavi, şmecheri, beţivi – cu ei se procedează în cel mai drastic mod. Sunt impuşi să-şi vândă pământul, iar cei care vin să le ia locul sunt minuţios examinaţi de un consiliu al comunei.
La prima vedere s-ar părea că chibuţurile şi muşavurile nu sunt decât nişte colhozuri, cei drept, evreieşti, dar nu-i chiar aşa. Sau chiar deloc aşa.
Diferenţa dintre chibuţ, muşav şi colhoz este esenţială.
Ion Druţă a definit cândva, foarte exact, deosebirea dintre colhoznic şi ţăran. Dimineaţa, zicea fostul ţăran Druţă, ţăranul ştie încotro s-o ia şi ce să facă, în timp ce colhoznicul vine la sediul gospodăriei şi aşteaptă să primească nareadul (sarcina), altfel nu ştie de ce să se apuce.
– Avem şi o cooperativă: cumpărăm împreună şi vindem tot împreună, altfel ne-ar fi destul de greu să ne descurcăm. Dacă nu chiar imposibil. Dar iat-o şi pe fiica mea, Iudit.
– Putem vorbi în limba dumneavoastră, zice fata.
– Care a noastră – moldoveneasca sau româna? întreb eu.
– Acum, româna...
– Fără prea multă gramatică, dar o vorbeşte, ne informează Sandu David. A învăţat-o de la bunică-sa, mama mea, care, atunci când am adus-o din România în Israel, nu ştia decât româneşte.
– Mişcător! A învăţat limba tatei, ca să poată vorbi cu bunica.
– Putem zice, glumeşte Sandu David, româna este limba de la bunica.
Deşi era foarte interesantă şi tema agricolă, repede am trecut la obiectul nostru, literatura. La literatura ţării Israel şi, desigur, şi la literatura română pe care poetul Sandu David o cunoaşte la fel de bine, ca un român.
Israelul este o ţară a imigranţilor. Scriitorii care vin din alte ţări scriu în limba ţării din care au venit, şi e firesc să formeze aici societăţi aparte. În Uniunea Scriitorilor din Israel activează unsprezece grupări scriitoriceşti. Ebraică, rusă, engleză, germană, polonă, ungară, arabă... Una din cele mai numeroase este secţia română. Cea mai numeroasă este Societatea scriitorilor de limbă ebraică (450 de membri). Celelalte grupări întrunesc în total 300 de scriitori de diferite calibre.
În prezent e un mare aflux de imigranţi din Rusia, Asociaţia rusească fiind una din cele mai mari. În anii treizeci-patruzeci a sosit un număr mare de scriitori din Germania, de atunci însă n-a mai venit nimeni şi scriitorii de limbă germană în viaţă au mult peste 75-80 de ani.
– După limbile în care se scrie, se poate determina numărul imigranţilor, iar după numărul acestora se poate pronostica, într-un fel, viitorul scrisului la noi. Scriitorii au fost şi rămân una dintre sursele de bază ale sionismului, susţine mândru Sandu David. Întotdeauna şi peste tot scriitorii sunt motorul principal al tuturor mişcărilor naţionale.
– Nu politicienii sau economiştii, ci scriitorii, în primul rând scriitorii... Apoi şi ceilalţi.
– Haluţinii, cum îi numim noi, adică primii oameni, pionierii... Scopul acestui stat a fost de a transforma poporul ţării într-un popor de oameni muncitori. Muncitori agricoli, în primul rând, agricultura fiind baza acestei ţări. Statul nostru este întâi de toate opera agricultorilor. Agricultura este la noi o meserie, o formă esenţială de viaţă. Din chibuţuri şi muşave se trage seva şi puterea ţării.
– Niciodată n-aş fi crezut că Israelul este o ţară ţărănească, ca să zic aşa. Lucru care nu ne-ar sta deloc rău să fim şi noi.
– Să ştiţi că suntem... Cât priveşte cultura, e cu totul altceva. Suntem departe de a fi o cultură pur agrariană. Şi în literatură lucrurile stau mai complicat. Important pentru sionism era să facă dintr-o limbă uitată, nevorbită practic două mii de ani, una vie, de stat, vorbită de toată lumea. Limba ebraică este azi o limbă funcţională, mai vie ca oricând, în care se poate vorbi, se poate scrie şi se poate traduce cel mai complicat text al celui mai încurcat scriitor din cea mai elevată limbă. Literatura noastră poartă amprenta mediilor din care vine. Primii noştri scriitori, cei care au pus bazele statului modern israelit, au fost foarte angajaţi. Aceştia sunt Izar, Moşe Şamir, Mosenson, Natan Şaham, Haim Guri ş. a. După ce a luat fiinţă statul Israel, a venit un nou schimb – generaţia celor formaţi aici, în ţară, a celor cu rădăcini de acasă, ca să zic aşa, şi care, scârbiţi de o literatură supraangajată şi arhipatriotică până la patriotard, au practicat o literatură mai individualistă. Poeţii şi prozatorii acestei generaţii pun şi discută problemele omului. Este, de altfel, tema care persistă şi până azi în literatura de aici. Scriitorii cei mai importanţi ai acestei perioade sunt Hamos Hoss, David Apelfeld, venit din Cernăuţi, romancier foarte interesant (i-a apărut recent un roman şi în România). Are 65 de ani şi deţine marele Premiu al Israelului. Mai sunt poeţii Natan Ian, Moe Dor, Tomer, Asherkaih, Aric Sivan. Avem şi câţiva scriitori cu renume mondial. Aron Meghed, David Shar, Iţhac Averbuh-Orpaz, literatura cărora dezbate problemele omului şi conţine o mare doză de criticism. Cred că-i foarte normal. Noi, scriitorii, niciodată nu suntem mulţumiţi de ceea ce se face în jurul nostru. Da parcă la dumneavoastră nu-i la fel?...
– Aşa-i, desigur, cei mai nemulţumiţi sunt acum cei care şi-au pierdut puterea şi odată cu ea şi importanţa. Că de citiţi n-au fost citiţi niciodată. Erau mari şi importanţi pentru că aserveau puterea şi-şi impuneau scrisul prin tiraje de masă şi ediţii de lux. Vorbesc de literatura centrală, ca să-i zic aşa, că în Moldova s-au impus în ultimii ani şi mai sunt şi azi destul de populari poeţii angajaţi. Tot patrioţi, şi încă de estică orientare.
– În România a apărut o antologie de proză israelită, mi-a apărut şi mie o carte de versuri în traducerea lui Petre Solomon. Societatea scriitorilor de expresie românească are cincizeci de membri – poeţi, prozatori, dramaturgi. Alexandru Sever, Virgil Duda, Saul Carmel, Salo Har, Eugen Luca (un foarte bun eseist). Şi, desigur, Alexandru Mirodan, binecunoscut şi în România ca dramaturg de primă mărime. Dânsul scoate aici o publicaţie foarte originală: „Minimum”. Mai apare şi o altă revistă de cultură şi literatură în română – „Izvoare”.
– Ce face Vlăstaru-Vexler, venit din Basarabia?
– El e cu scriitorii ruşi.
– Cu ruşi?!... La noi scria româneşte.
– Îi convine, se vede, mai mult la ruşi.
– Mai aveţi câţiva scriitori din Basarabia – Sacţier, Iachir-Lăpuşneanu – ce fac, mai scriu, sunt în viaţă?
– O fi fiind în viaţă, dar nu-s în literatură. Nu-i cunosc. Mai există o publicaţie în limba română, „Viaţa noastră”, care are săptămânal, vinerea, o pagină de literatură. Scriitorii de limbă română au şi un premiu – Ţion. Societatea scriitorilor ebraici dă anual patru premii pentru toţi scriitorii din Israel. Ei, dar oricât s-ar da, în general nu se poate trăi din scris în Israel.
– Noi, acolo, în sărăcia noastră, câte unii ne încumetam să trăim din ceea ce publicam.
– La noi, numai cei traduşi în alte limbi îşi pot permite acest lux. Ceilalţi se ocupă de ziaristică, profesorat sau, ca mine, fac agricultură.
– Performantă!
– Dacă ziceţi...
– Sunteţi veniţi din toate ţările lumii, scrieţi în mai multe limbi, aveţi diverse unghiuri de vedere, poate chiar diametral opuse... Mă interesează cum vă împăcaţi şi dacă vă reuşeşte şi această performanţă într-un conglomerat evreiesc? Iar dacă nu, în ce punct se produc discordiile?
– Ca peste tot, avem şi noi conflicte, dar avem şi puncte comune. Cel mai important punct a fost şi rămâne Ţara pe care ne-o iubim cu toţii, indiferent de limbă, orientare, partid. Ne-o iubim mult, asta ne dă înţelepciune să ne sincronizăm cu durerile şi interesele ei. Scoatem aici în limba ebraică un almanah al tuturor scriitorilor din Israel, pentru ca publicul cititor să-şi cunoască scriitorii compatrioţi. Domnul meu, cultura ebraică se formează din unirea acestor grupuri, a tuturora, şi nu numai a celora ce scriu în ebraică. Fiecare scriitor aduce punctul său de vedere. Cei născuţi aici nu au de unde cunoaşte durerile şi problematica omului care vine din altă parte.
– Este şi aceasta o experienţă a poporului evreu.
– Exact, este o experienţă şi poate cea mai importantă. O experienţă unică. Când s-a constituit statul Israel, aici erau vreo 650 de mii de evrei. În trei ani au sosit 1,5 milioane de suflete. Câte trei veniţi la fiecare autohton. Ceea ce auzi pe stradă e una, dar du-te în cimitire ş-ai să vezi din cine s-a compus statul modern Israel. Urmaşii, adică fiii şi fiicele lor, ştiu că au origine străină, dar sunt deja israelieni. Cum e şi cazul fiicei mele. În prezent suntem patru milioane şi mai vine un milion din Rusia. Statul acesta este patria oricărui evreu din orice parte de lume ar fi să vină. Asta-i legea fundamentală a acestui stat.
– Să vedem cum, pe ce bază, am putea colabora, cât mai avem evrei în Basarabia şi basarabeni evrei în Israel. Acum nu ni se mai pun tot felul de piedici, acum putem face absolut tot ce putem face.
– Avem posibilitatea să publicăm în suplimentele noastre literare nuvele, articole, eseuri de-ale dumneavoastră. Cu cărţile e mai greu. Tirajele la noi sunt mici şi nu se vând decât cele în limba ebraică. Noi putem să vă traducem în ebraică pentru a apărea aici şi tot aici să ne traducem pe noi în româneşte pentru a apare acolo, în Moldova.
– Dacă putem, nu ştiu ce ne-ar putea împiedica să n-o facem. Acum ştim despre evrei şi ţara lor ceva mai mult ca altă dată şi iată trebuie să încercăm să spunem şi celorlalţi despre vechimea şi măreţia acestui pământ. Şi a acestui străvechi şi înţelept popor.
Uimitor lucru, dar abia după ce îi vezi mai spre rădăcină, după ce le cunoşti casa, după ce ai fost martorul unui răsărit de soare la Ierusalim şi ai întâmpinat zorii la Tel Aviv, după ce ai întâlnit la tot pasul lume, tot evrei, care îţi vorbeşte cu aleasă plăcere limba, le simţi ţărişoara vibrând de câtă forţă fizică, dar şi morală, ascunde în interior şi te curăţi de toate resturile de sentimente pe care ţi le-a cultivat o ideologie rasisto-comunistă prin repetare la nesfârşit a aceloraşi gogoriţe, reuşind, până la urmă, să facă din cetăţenii sovietici nişte papagali eminenţi, gata să repete absolut orice despre ceea ce n-au văzut şi nu au de unde şti.
Educaţia aceasta antisemită neoficială a făcut să plece mulţi, foarte mulţi, rămânând, în felul acesta, fără evreii noştri.
Dincolo de toate considerentele de ordin uman, mai există unul care se va face, foarte curând, simţit: fără evrei viaţa îşi pierde ţimes-ul.
Măcar de sămânţă, cum se spune, că n-o să avem la cine alerga pentru a-ţi verifica alegerea, n-are să aibă cine ne da un sfat, o soluţie optimă, că s-ar putea întâmpla să ajungem să nu mai ştim de unde trebuie să le luăm pentru a le descâlci.
Lipsa evreilor o vor simţi până şi antisemiţii inveteraţi atunci când nu vor mai avea pe cine da vina.
„Desigur că evreii ştiu până la isterie că sunt evrei, ca de altfel şi ruşii. Dar evreilor nu le place această luciditate, la care ar renunţa bucuros, dacă nu le-ar trezi-o toţi, dar absolut toţi, neevreii. Niciun evreu nu-ţi iartă că tu ştii că este evreu. Individualizat în lume la limită, hors la loi rasiale, se sfâşie într-un orgoliu dureros” (Emil Cioran).
Oricum, îi pierdem, rămânem fără de evrei şi asta nu ne va uşura, cum cred unii, cu nimic existenţa. Dacă nu dimpotrivă!
Mulţi ani în urmă s-a întâmplat să fiu la gară la ora plecării trenului, clipă în care un mare grup de evrei au venit să-şi ia rămas bun de la cei care plecau fără întoarcere în Israel. Toţi, dar absolut toţi – bărbaţi, femei, copii – plângeau în hohote. Tabloul era de sfârşit de lume, îşi luau pentru totdeauna rămas bun. Am plâns şi eu de rând cu ei, eu de jalea noastră (la o durere străină, fiecare îşi deplânge propriul destin), că, deşi suntem la un pas de Ţară, nu putem pleca să vedem şi să auzim ceea ce ne este cel mai drag pe lumea asta: neamul, ţara, limba.
Întâmplarea, sau poate chiar bunul Dumnezeu, a voit să-mi arate – asta acum o jumătate de an – plecarea unui grup de evrei.
Şi tot la gară!
Ei bine, tabloul nu era de sfârşit de lume, ci de început de viaţă, convinşi că important în viaţa asta nu-i atât unde trăim, cât unde putem trăi.
Evreii pot, au putut, oricând şi oriunde, şi cu toate acestea se trag la casa lor.
„...Udivitelinâi, nepostijimâi evreischi narod! Cito emu sujdeno ispâtati?
Kak mog on ostatsea v jivâh. Ili v samom dele u sudibî narodov esti svoi, neponeatnâe nam, tainstvennâe ţeli? Pociom znati: mojet bâti, kakoi-nibudi Vâsşei Sile ugodno bâti, citobî evrei, potereav svoiu rodinu, igrali roli vecinoi zakvaschi v ogromnom mirovom brojenii” (V. Kuprin). („Poate tocmai de aceea Dumnezeu a făcut bine, împrăştiindu-i pe întreg pământul. Să aibă cine-l împrospăta, să aibă cine simte, mereu, suflul nou, ineditul”.)
Ca nimeni alţii pe lume, evreii simt mişcarea stelară, primii îmbrăţişând timpurile noi, promovându-le şi impunându-le, cu orice preţ.
Mişcarea minţii, mişcarea ideilor, mişcarea direcţiilor artistice, mişcarea limbajului!
Evreii ştiu să audă, primii, paşii timpurilor care vin.
Dar şi ale celora care pleacă din istorie. Chiar dacă pleacă păşind în vârful picioarelor.
Plictisiţi şi săturaţi, primii, de altfel, de propria lor creaţie, fac tot ce le stă în puteri ca să scape. Scăpând ei, izbăvesc în acelaşi timp şi lumea.
Şi iată-i din nou eroi.
Eroi când fac revoluţii şi eroi atunci când le cântă – tot ei – prohodul.
În acest sens, al simţirii pulsului, evreii sunt revoltător de hegelieni. Adică dialectici. Marea revoluţie socialistă din octombrie – pusă în bună parte de evrei la cale şi tot de ei impusă ruşilor – este azi aruncată la coşul cu gunoi al istoriei. E unul din multele exemple care au avut loc de-a lungul veacurilor. O dovadă în plus – evreii sunt pe cât de străvechi, pe atât şi de noi. Niciun alt popor nu-şi dărâmă cu atâta bună intenţie propriile bastioane în care a crezut până mai ieri cu toată sinceritatea. Făuritori de orice timpuri, timpurile îşi iau, până la urmă, revanşa. Şi primii pe care se răzbună sunt tot evreii. În mai toate deceniile sovietice, oalele s-au spart, în primul rând, de capul bieţilor evrei.
Ca mai apoi – acum – cioburile să devină relicve istorice şi tot evreilor să le aparţină.
Evreii ştiu cum se făureşte scârboşenia de istorie şi nu pierd nici cea mai mică ocazie s-o făurească cât pot în favoarea lor.
„Naţiunile nu sunt ceea ce gândesc ele, ci sunt ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în veşnicie” (Emil Cioran).
Nimic nu-i întâmplător pe lumea asta, cu atât mai mult nu poate fi întâmplare existenţa acestui popor ales de Dumnezeu pentru chinuri şi virtuţi.
Atât de împrăştiat peste acest pământ, venind din diverse culturi, cu diverse obiceiuri şi apucături, atât de diferit lingvistic, atât de diferit din punct de vedere antropogenetic (evreii safarzi, evreii askenazi, evreii orientali), niciodată, nicăieri şi nici pentru o singură clipă, evreii nu s-au ştiut decât un singur, acelaşi popor.
Care alt neam a îndurat mai mult pentru a rămâne ceea ce a fost – poporul lui Israel, evreu şi nimic altceva?!
Iată prima şi cea mai mare virtute: invincibilitatea sa de care s-a temut şi se mai teme şi azi schimbătoarea, instabila şi antisemita lume.
Dar de-ajuns cu calităţile evreilor, că mă mai pomenesc bănuit de a nu fi cel care sunt!
Ca şi cum ar fi un mare merit să fii nu cel care ai fost, român, ci cel care ai ajuns: moldovean!
Vina evreilor în opera făuritoare de rău pe această planetă a nefericirii este azi mai clară ca oricând. Nemulţumiţi de realităţi, primii se aruncă să strice ordinea şi să instaureze noi orânduiri. Lucru ştiut: din cele mai nobile porniri şi cea mai înaltă credinţă ies de cele mai multe ori monştrii şi toate monstruozităţile lumii.
Comunismul, spre exemplu (dar asta nu mai e azi o noutate pentru nimeni), este cea mai odioasă operă la care evreii au contribuit din plin. Dar şi anticomunismul cel mai acerb tot opera evreilor este!
Naţionali fiind până la naţionalismul cel mai înverşunat, evreii ştiu să treacă foarte uşor în universal. În acest sens, dacă tuşeşte, să zicem, un evreu la Floreşti, imediat se ştie şi în Florida. Dar asta nu este un neajuns, asta este marea lor virtute. Şi un neajuns al celorlalţi.
De neînvins în aproape tot ce sunt, lumea şi-ar face numai bine învăţând – şi nu condamnând! – câte ceva de la ei. Unii câte ceva, alţii chiar mai mult! Neamul românesc ar fi trebuit să înveţe de la neamul evreiesc cum să se salveze în această lume pusă pe distrugere. Dacă TRECUTUL, dacă ISTORIA, dacă FOLCLORUL, dacă LIMBA, dacă CULTURA şi toate celelalte sunt ACELEAŞI, încât nici cel mai vândut academician de la Academia din Chişinău nu a putut găsi căutatele deosebiri ca să justifice existenţa unei alte limbi (dar şi a altei naţiuni, moldovenească), atunci de ce ţinem atât de mult şi atât de rătăcitor să fim alţii?
Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-mi slujească, s-a rugat Moise să-l ajute să-şi scoată poporul din casa robiei a Egiptului, nu însă înainte de a se fi vindecat de toate relele şi apucăturile care le intraseră în sânge cât fuseseră în nelibertate.
Nelibertatea naşte robi şi robia, odată intrată în om, nu are leac. În libertate robul nu devine nerob. Ajuns liber, robul devine obraznic, anarhist, extremist şi chiar terorist.
Marele Moise a ştiut acest lucru şi şi-a condus poporul pe lungul drum al întoarcerii către casă prin pustiu timp de 40 de ani. Atât cât era nevoie pentru a se naşte o altă generaţie, una liberă. La numai trei luni după părăsirea Egiptului, Dumnezeu îi relevă pe muntele Sinai conducătorului şi legislatorului Moise cele zece porunci de care să se ţină pentru a se putea menţine. Porunci legi-legăminte pentru poporul evreu – dar şi pentru alte popoare! – pe care Dumnezeu nu a voit să le încheie cu părinţii robi, ci abia cu fiii lor:
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău!
Să nu ucizi!
Să nu fii desfrânat!
Să nu furi!
Să nu dai mărturii mincinoase asupra aproapelui tău şi să nu doreşti casa aproapelui tău, nici ţarina lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici orice dobitoc al lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău...
Veacurile au născut alţi oameni, cu alte mentalităţi care au construit un alt stat, un Israel nou, demn şi liber. Israelul de azi este respectat – dar şi temut – de o lume, pentru că ştie preţul libertăţii şi al luptei. Cei care pierd frica de Dumnezeu, Dumnezeu are grijă să le trimită ceva care să-i împiedice să-şi facă de cap. Dar, probabil, nici Dumnezeu nu mai poate vedea şi auzi ce se face azi pe pământul lui?!
La 8 octombrie, ziua în care ne bucuram de pacea Ierusalimului, s-a întâmplat o tragedie – cu zeci de morţi şi răniţi – care avea să zguduie lumea.
În octombrie, evreii îşi sărbătoresc timp de o săptămână (a doua parte a zilei nelucrându-se chiar) ziua ieşirii din Egipt. În aceste zile, succot, se pune pază peste tot, prin curţile spaţioase şi bogate, se întind corturi, se invită oaspeţi, se bea mult ceai, în felul acesta reconstituindu-se epoca întoarcerii din exilul egiptean.
Sărbătorind atât de grandios aceste zile, izraeliţii (precum se numesc cei de acasă, neveniţii de nicăieri, spre deosebire de toţi ceilalţi care sunt evrei), ţin cu tot dinadinsul să-şi adâncească rădăcinile aflării lor pe aceste pământuri. Soarta a vrut însă ca arabii să-şi sărbătorească şi ei – şi tot în aceste zile – naşterea lui Mahomed. Două naţiuni secular învrăjbite, care îşi dispută întâietatea pe aceste locuri, marchează în acelaşi timp şi cât mai zgomotos sărbătoarea prin care se exclud reciproc. Iată atunci cresc de o parte şi de alta patimile, energia negativă ducând până la fanatism convingerile opuse. E destul o singură scânteie ca să răbufnească într-o clipă ceea ce se ţine cu atâta efort în frâu. Ura.
„Fereşte-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi. Domoleşte-mi tremurul agresiv al corpului şi descătuşează-mă din încleştarea fălcilor mele. Fă să dispară acel punct negru ce se aprinde în mine şi se întinde în toate membrele, născând arderea nesfârşitului negru al urii, o flacără ucigătoare...” (Emil Cioran).
Pe acest loc – aici Avram şi-a jertfit fiul, pe Isac – acum şase secole, două din catedralele evreieşti au fost închise şi lichidate, ridicându-se o moschee pe care arabii o păzesc şi până azi ca pe ochii din cap. Este, după Mecca şi Medina, al treilea loc religios. Destinul a vrut ca zidul rămas să fie numit Zidul Plângerii, unde vin evreii de pretutindeni şi-şi deplâng marea şi tragica istorie prin care le-a fost dat să treacă.
Locul este în aceeaşi măsură sfânt pentru unii, dar şi pentru alţii. Pătrunderea unui evreu aici egalează cu o mare crimă. În acea zi, evreii au dat năvală încoace şi arabii, dacă nu puteau face nimic altceva (stau soldaţi pe toate străzile, la orice colţ, în punctele principale şi neprincipale, încât ai impresia că ţara e în stare de asediu), s-au apucat să arunce cu pietre. S-ar părea o nimica toată, dar a intervenit armata (cu o mare promptitudine), împuşcând 31 şi rănind trei sute de arabi.
Televiziunea iordaniană a arătat doar unele secvenţe (un copil arab fugind să scape de soldaţii care trăgeau în el, un grup de arabi incendiind maşini pe străzile Israelului), mass-media israeliană relatând foarte zgârcit tragicul eveniment. Cu toate acestea, chiar a doua zi s-au anunţat trei zile de grevă la care vor lua parte toţi arabii din Israel şi multă evreime de altă orientare. În majoritate arabi, şoferii vor sta trei zile în grevă, în felul acesta, turiştii – dar şi misionarii – vor fi lăsaţi în mijlocul drumului în grija lui Dumnezeu şi în totală nesiguranţă: în orice clipă ar putea să li se întâmple ceva.
Tot pentru mâine şi poimâine mamele din Israel au declarat zi de doliu.
– Prea se umblă cu mănuşi, cu nişte terorişti.
– Şi cine-s, după dumneata, teroriştii?
– Bine, dar ce mai vor evreii ăştia?
– Dar arabii ce vor?
– Ce vor, zici?
– Da, ce?
– Vor să trăiască unul fără altul.
– Şi de ce nu se duc acasă?
– Unde-i casa arabului?
– Acolo unde s-a născut.
– Da evreul unde s-a născut?
– Tot pe acolo...
Omul sovietic ştie foarte puţin despre lume. De aici şi doza exagerată de agresivitate. Internă şi externă. Mulţi dintre cei de pe navă nu mai comunicăm de mult unii cu alţii. Cu omul de alături cu care am călătorit patruzeci de zile pe aceeaşi sebastiană navă.
După o lună de călătorie pe Mediterană, continuăm să nu ştim mai nimic din câte se întâmplă în lume. Dar mai ales acasă. Nici ziare, nici televizor, nici măcar nişte aparate simple de radio. Nimic, încât trăim sub teroarea zvonurilor.
Azi, spre exemplu, s-a zvonit că la Moscova e grevă generală şi nu-i exclusă o lovitură de stat. Neputând afla ce se întâmplă în afara navei, stăm cu ochii unul pe altul şi pe un vapor ca al nostru toate astea se văd ca în palmă...
Dar mai bine să reproduc o legendă despre istoria pământurilor sfinte şi a poporului Israel:
Filistenii şi-au orânduit taberele între Soco şi Azeca. În valea Haeila se afla oştirea Israelului. Dintre filisteni s-a desprins Goliat din Gat, înalt de şase coţi şi o palmă, purtând coif de aramă, zale de solzi, turetci de aramă peste fluierele picioarelor şi o pavăză de aramă între umeri.
– Arunc azi o ocară asupra oştirii lui Israel, a zis Goliat. Daţi-mi un om să mă lupt cu el. Dacă va putea să se bată cu mine şi să mă omoare, noi vom fi robii voştri; dar dacă-l voi birui şi-l voi omorî eu, voi ne veţi fi robi nouă şi ne veţi sluji.
Ostaşii Israelului au fost cuprinşi de frică.
Timp de patruzeci de zile înainta uriaşul dimineaţa şi seara şi zvârlea provocarea.
În cea de-a patruzeci şi una zi, s-a desprins din oastea lui Israel un băiat tânăr, frumos, bălai şi a înaintat să se lupte cu Goliat.
Era David.
El venise în zori, trimis de tatăl său, să aducă merinde (o efă de grâu şi zece pâini) fraţilor săi care se aflau în tabără. El a văzut uriaşul şi a auzit ocara.
În preajmă-i, un soldat a rostit următoarele:
– Pe cel care l-ar ucide pe Goliat, Regele l-ar umple de bogăţii, i-ar da ca nevastă pe fiica sa şi ar scuti de dări casa tatălui său.
David a luat rapid hotărârea care avea să-l facă celebru.
A refuzat coiful şi zalele oferite de Saul şi a apărut în luptă în cămaşă ţărănească, cu toiagul în mână, având ca armă praştia şi cinci pietre puse în trăistuţa de pe umăr (cele cinci pietre au reprezentat pe Domnul, Aron Hacohen, Abraham, Iţhac şi Iacov).
Văzându-l, Goliat a izbucnit în râs şi l-a întrebat:
– Oare eu sunt câine, de vii spre mine cu toiege? şi a continuat cu ocările către Dumnezeu.
Senin, David a răspuns:
– Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi pavăză; eu vin împotriva ta în numele Domnului Oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o.
David sărea din piatră în piatră în pârâiaşul care-i despărţea. Goliat, împovărat de armură, evita pârâul din teamă să nu alunece. A aruncat cu furie lancea spre băiat. Agil ca o pisică, David a evitat lovitura. Sudoarea a inundat fruntea şi ochii uriaşului, orbindu-l. O clipă şi-a dat pe ceafă coiful pentru a-şi şterge năduşeala.
În acest moment, David a aruncat piatra în fruntea colosului, care s-a prăbuşit. Cu repeziciunea fulgerului, David l-a decapitat pe Goliat cu propria-i sabie.
După legendă, cei doi luptători, David şi Goliat, erau doi strănepoţi a două surori: Ruth şi Orpa, amândouă moabite, fiice ale lui Eglon.
De atunci s-au scurs 3000 de ani. Urmaşii lui David au cunoscut gloria, bucuria întregirii neamului lor într-un regat unit sub domnia lui Saul, David şi Solomon. Au cunoscut apoi dezbinarea, pulverizarea, exilul, suferinţa, pogromurile, lagărele de exterminare, dar nu şi-au pierdut credinţa în Domnul şi visul revenirii în ţara lui David.
Şi acum o realitate care mi s-a întâmplat zilele acestea în mahalaua mea, la Râşcani, în săptămâna patimilor la creştini.
Suntem în Joia Mare şi soţia m-a trimis, dis-de-diminecioară, să cumpăr lapte. Mâine se coc cozonaci. În drum spre cisterna cu lapte din cartierul de alături, l-am întâlnit pe Anatol Kogan, vecinul meu de foarte mulţi ani de la Râşcani şi coleg de Uniune scriitoricească.
Pentru cei care nu ştiu, Anatol Kogan este scriitor rus de origine evreiască şi bun vorbitor de limba română.
– Noroc şi fericire, Anatol!
– Noroc şi fericire?! Care noroc, de unde acum fericire?
– Aşa se spune la creştini.
– Mie îmi spui cum se spune la creştini?!
– Creştinii spun la Paşti: Cristos a înviat. Voi ar trebui să spuneţi invers: Cristos a murit, nu?
– Dacă zice creştinul, zice şi evreul.
– Citesc din când în când Kişiniovskie novosti, îi spun eu.
– Citeşti?! Şi eu citesc. Şi ce dacă citeşti?
– Mă întreb al cui o fi numele Victor Bucoveneanu?
– Nume?!
– Atunci pseudonim.
– Dar ce, scrie prost?
– Prost ar mai fi cum ar fi... Scrie oribil.
– De unde să ştiu eu cine este Victor Bucoveneanu?!
– Mă gândeam, poate ştii, că lucrezi acolo...
– Poate ştiu, da poate nu ştiu?... Şi dac-aş şti, ai fi mai fericit?
– Mi-ai spune şi mie şi-aş şti şi eu.
– De ce-ţi trebuie să ştii şi tu?
– Ca să-l întreb ce are cu românismul nostru, că-i sar scântei leniniste din peniţă când scrie.
– Nu cu românismul, da’ cu româniştii voştri are.
– Dar ce, sunt atât de răi româniştii noştri?
– Răi?! Sunt imposibili!
– De ce?
– Ce au moldovenii cu românismul ?
– Care moldoveni?
– Cum care?!... Voi!
– Noi suntem români.
– Cum, şi Ştefan cel Mare e român?!
– Sigur, desigur...
– Şi tu eşti român?
– Categoric.
Ca autor al unui ciclu romanesc inspirat de viaţa lui Ştefan cel Mare, scris la comanda timpului, şi-a adunat saliva în gură şi a scuipat în plină stradă şi din străfund de suflet.
Am rămas pe loc mut. N-am scos un cuvânt. Cred că încă nu s-au născut cuvintele cu care ar fi meritat să-i răspund. Mi-am continuat drumul spre locul unde între timp lumea făcuse coadă la cisterna cu lapte.
Mâine la creştini se coc cozonaci!
În urma mea am auzit, pierzându-se, vocea fostului meu coleg şi vecin Anatol Kogan, strigându-mi disperat numele:
– Serafim?!... Serafim?!... Sera!...fim!...
Mă gândeam să mă opresc şi să-i spun:
– Dumneata, Anatol Kogan, care te-ai născut şi ai trăit toată viaţa aici, în Basarabia, scrii şi vorbeşti ruseşte, te consideri, cum e şi firesc, evreu. Eu, Serafim Saka – născut în România, scriu şi vorbesc româneşte, nu-mi dai dreptul să fiu – în viziunea dumitale de vizuină– ceea ce sunt! Ce instanţă îţi asigură acest drept, Anatol Kogan?