Memorialistica lui Mircea Eliade
Pentru tiparÎn ansamblul operei multiforme, polivalente a lui Mircea Eliade, creaţia cu caracter autobiografic ocupă un loc aparte, date fiind reperele, dimensiunile şi paradigmele formale ale acestui tip de scriitură. Circumscrierea dintr-o perspectivă hermeneutică a operei lui Mircea Eliade nu este lipsită de riscuri şi de dificultăţi, dacă avem în vedere amploarea, profunzimea şi complexitatea acestei creaţii ce îşi asumă domenii atât de diverse de manifestare şi de abordare a imaginarului. Proteismul scriiturii eliadeşti, dublată de un spirit de anvergură enciclopedică, se refuză, fără îndoială, unei interpretări univoce, deschizându-se, dimpotrivă, unei pluralităţi a interpretărilor, unei lecturi polivalente, capabile să capteze nuanţele, simbolurile, reprezentările şi figurile privilegiate ale acestei opere de prim rang a modernităţii secolului XX. Pe de altă parte, o analiză a „sintaxei imaginarului” creaţiei eliadeşti este obligată să descopere două paliere dominante ale sale: discursul ştiinţific şi discursul literar, dominante ce pot fi integrate într-o interpretare unitară prin asumarea unei metode transdisciplinare care ar putea să favorizeze, în termenii lui Edgar Papu, „sinteza într-un întreg organic a erudiţiei şi sensibilităţii”. Ceea ce se poate preciza este că, cel mai adesea, creaţia lui Mircea Eliade a fost investigată mai degrabă dintr-o perspectivă dihotomică, cele două domenii ale sale, creaţia ştiinţifică şi literatura propriu-zisă fiind dacă nu definitiv separate, atunci măcar supuse unei analize distincte, refuzându-se, aşadar, beneficiile spiritului sintetic, integrator.
Se poate, pe drept cuvânt, considera că sintaxa imaginarului eliadesc este marcată de două axe, de două dimensiuni: una diurnă, ce se materializează în textele ştiinţifice, şi alta nocturnă, caracteristică pentru operele de ficţiune. Cele două tipuri de discurs nu trebuie privite însă atât ca elemente dihotomice, cât ca modalităţi complementare de manifestare a spiritului creator, în măsura în care se pot observa numeroase translaţii, combinaţii sau glisări dintr-un registru al discursului în celălalt, uneori chiar în aceeaşi operă. Circumscrierea unui astfel de „discurs hibrid” sau „ambivalent” ar trebui realizată într-o dublă direcţie, urmărindu-se atât glisările discursului diurn în spaţiul operei literare, cât şi avatarurile discursului nocturn şi translarea sa în textul ştiinţific, fapt remarcat şi de un tânăr cercetător al operei eliadeşti, Nicolae Şera. Se poate produce, printr-o astfel de abordare duală, în oglindă, a textului, o percepţie sintetică, integratoare, ce are şanse să surprindă cu mai multă eficienţă dimensiunile, paradigmele şi revelaţiile acestei creaţii. Cert este că Mircea Eliade însuşi a precizat şi apreciat rolul imaginaţiei în cadrul sistemului său creator, atât în domeniul ficţiunii, cât şi în acela al textului cu caracter erudit: „Imaginaţia ştiinţifică nu este foarte departe de imaginaţia artistică. Cărţile mele de ştiinţă sunt aproape întotdeauna cărţi care exprimă visele reale ale umanităţii. Cele două tendinţe se conciliază foarte bine în eul meu”. Imaginaţia are însă şi o funcţie cognitivă foarte bine precizată, ce îi îngăduie să configureze un tip de cunoaştere analogică, o cunoaştere mult mai suplă şi mai dinamică, aptă să surprindă cu uşurinţă paradoxurile, antinomiile şi diversitatea copleşitoare a universului. Dintr-o astfel de perspectivă metodologică, a interferenţelor, conexiunilor şi filiaţiilor celor două voci ale scriiturii eliadeşti, cea diurnă, a studiilor ştiinţifice, şi cea nocturnă, a demersului ficţional, textele cu caracter autobiografic joacă un rol mediator şi integrator, deoarece ele au aspectul unor spaţii de confluenţă a diurnului şi nocturnului.
Se impun însă câteva consideraţii cu privire la statutul şi la finalitatea textelor cu caracter autobiografic, texte ce se integrează într-un gen literar hibrid, de „frontieră”. Astfel, se poate spune că eul care nu încetează să se contemple în oglinzile textului autobiografic capătă, prin chiar actul acesta al reflectării, o anumită distanţă faţă de sine şi are tendinţa de a nu se mai recunoaşte nici în propriul său trecut, nici în propriul text. Din acest punct de vedere, scriitura autobiografică nu este invocaţia unei imagini ideale, a unei proiecţii mitice a propriului eu, ci evocarea unui eu care îşi caută fără încetare propria identitate. Trebuie să subliniem, pe de altă parte, că specularitatea şi autospecularitatea sunt datele „imediate” ale scriiturii autobiografice, pentru că impresiile, senzaţiile şi percepţiile sunt mereu supuse unei „puneri în scenă”, unei regii a prezentului, ele sunt, ca să zicem aşa, „prezentificate”. Jurnalul, memoriile, ca şi celelalte forme ale discursului autobiografic au, fără îndoială, statutul unui document, al unei scriituri dedublate, în care lumea, cu relieful său polimorf, întâlneşte subiectivitatea celui care scrie. Din această perspectivă, a dezvăluirii, a denudării resorturilor unei existenţe, textul autobiografic produce un efect dual – mitizant şi demitizant – fiindcă, pe de o parte, impune o figură centrală, un personaj – acel eu care îşi obiectivează dorinţele şi frustrările, devenind martor al propriului său rol – dar, pe de altă parte, scriitura subiectivă dezvăluie, demască, în raport direct proporţional cu luciditatea celui care îl scrie, impostura eului-narator, reduce la adevăratele lor dimensiuni gesturile şi trăirile sale, priveşte, cu circumspecţia necesară rostirii autentice, propria sa statură morală. Libertăţile şi servituţile discursului autobiografic reies tocmai din relaţiile atât de greu de determinat dintre interioritate şi exterioritate, din echilibrul labil pe care autobiografia – specie impură, necanonizată, lipsită de prestigiu – şi-l arogă, situându-se într-un spaţiu incert, în care confesiunea, retranşarea în intimitate şi obiectivarea, ieşirea din sine, convieţuiesc în mod benefic.
Trebuie totuşi să precizăm că textul autobiografic reprezintă un gen literar ambiguu, definit prin condiţia sa de autenticitate şi de sinceritate, dar care are o formă oarecum decorativă, un aspect convenţional, artificial, pentru că între momentul contemplării propriului sine şi momentul transpunerii acestei contemplaţii intervine un interval al reflecţiei, al reorganizării gesturilor aleatorii. Cu alte cuvinte, între timpul confesiunii şi timpul existenţei se stabileşte un raport de indeterminare şi chiar de ruptură. Din acest punct de vedere, autobiografia este mai degrabă o tentativă de purificare decât un autoportret autentic, mai curând o invocare a unei imagini ideale decât evocarea unui eu care caută neîncetat conturul degradat al personalităţii sale în figura schiţată în cea mai strictă actualitate. Fără îndoială, discursul autobiografic este deopotrivă un document, o scriere cu caracter depoziţional în care ecourile lumii, în referenţialitatea lor frustă, se întâlnesc cu subiectivitatea celui care se scrie pe sine la modul cel mai propriu. E limpede că acest gen de literatură a contribuit în chip hotărâtor la cunoaşterea feţei nevăzute a unor creatori, după cum a favorizat reconstituirea unor evenimente, fizionomii, fapte, şi chiar a dezvăluit domeniul de taină şi mister al operelor unor creatori.
Resorbind specularitatea şi autospecularitatea într-un punct de convergenţă oarecum „transfigurator”, orice scriere cu caracter autobiografic propune o imagine a eului şi a lumii în bună măsură trucată de intenţiile auctoriale ale celui care scrie. Impresiile, senzaţiile, percepţiile trecute sunt supuse unei anumite „regii” a prezentului scriiturii ce distorsionează, motivează sau redimensionează faptele, ba chiar le estetizează, redându-le un contur idealizant. „Stilizarea” este, astfel, primejdia ce pândeşte orice jurnal, cu sau fără voia autorului. Simplă mască sau expiere, justificare sau retranşare purificatoare în propriul sine ca recurs la o lume terifiantă, literatura subiectivă întruneşte în propria alcătuire fragilitatea unor notaţii minore şi beneficiile unei rostiri esenţiale despre propriul sine. Literatura autobiografică are rolul de a satisface unele exigenţe documentare (asupra vieţii literare, asupra sistemului politic, asupra evoluţiei unor conştiinţe) şi estetice (stil, manieră de portretizare a „personajelor”, dinamică a psihologiilor etc.). Se poate chiar afirma că aceste opere au de asemenea rolul de a fi oglinzi ale existenţei exterioare şi ale interiorităţii, documente şi substitute de viaţă reală şi personală. Trebuie însă să punem în lumină observaţia că această oglindă nu este întotdeauna armonioasă şi utopică, ci lucidă şi fragmentară. Este o oglindă spartă, care revelează dimensiunile cele mai contradictorii ale fiinţei şi ale realităţii. Funcţia şi finalitatea textelor cu caracter autobiografic ale lui Mircea Eliade este multiplă; pe de o parte, prin aceste texte sunt revelate momentele şi etapele esenţiale ale devenirii sale spirituale, cu repercusiunile evidente în planul creaţiei propriu-zise, iar, pe de altă parte, prin intermediul scrierilor autobiografice ni se dezvăluie mecanismele creaţiei eliadeşti, textul subiectiv având, astfel, şi funcţia unui revelator al conştiinţei artistice. Nu în ultimul rând, scrierile cu caracter autobiografic realizează conjuncţia între scriitura diurnă şi cea nocturnă, conciliind cele două regimuri ale discursului eliadesc.
În cartea de interviuri realizată de Claude-Henri Rocquet, L’epreuve du Layrinthe (Încercarea labirintului), Mircea Eliade caută să delimiteze nucleul generator şi, totodată, mecanismele de funcţionare ale literaturii, rolul acesteia în configurarea şi revelarea esenţei umane: „Se ştie că literatura, orală sau scrisă, este fiica mitologiei şi a moştenit ceva din funcţiile acesteia: să povestească întâmplări, să povestească ceva semnificativ ce s-a petrecut în lume. Dar de ce e atât de important să ştim ce se petrece, să ştim ce i se întâmplă marchizei care îşi bea ceaiul la ora cinci? Cred că orice naraţiune, chiar şi aceea a unui fapt cât se poate de comun, prelungeşte marile povestiri relatate de miturile care explică cum a luat fiinţă această lume şi cum a devenit condiţia noastră aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Eu cred că interesul nostru pentru naraţiune face parte din modul nostru de a fi în lume. Ea răspunde nevoii noastre de a auzi ce s-a întâmplat, ceea ce au înfăptuit oamenii şi ceea ce pot ei să facă: riscurile, aventurile, încercările lor de tot felul. Nu suntem nici ca nişte pietre, nemişcaţi, sau ca nişte flori sau insecte, a căror viaţă e dinainte trasată: suntem fiinţe umane formate din întâmplări. Iar omul nu va renunţa niciodată să asculte povestiri”.
Încercând să descifreze planurile şi dimensiunile propriului său demers literar, Eliade se referă şi la componentele narativităţii, la modul particular de structurare a textelor sale. Iată cum îşi explică, de pildă, scriitorul mecanismul generator şi modelele de ficţionalizare a realului în Noaptea de Sânziene, roman pe care îl considera capodopera literaturii sale. Avem aici, în liniile contrase ale enunţurilor, o poietică şi o poetică a prozei eliadeşti: „Sunt incapabil să fac un plan. Opera încolţeşte întotdeauna în jurul unei viziuni, al unui peisaj sau al unui dialog. Văd foarte bine începutul, uneori sfârşitul, şi tot câte puţin, în timpul lucrului descopăr evenimentele şi urzeala romanului sau a nuvelei. Pentru Noaptea de Sânziene, prima imagine a fost personajul principal. Se plimba într-o pădure lângă Bucureşti, cu vreun ceas înainte de miezul nopţii de Sânziene. În pădure îl întâmpină o maşină întâi, apoi o fată, fără maşină. Toate acestea erau pentru mine o enigmă. Cine era fata? Şi de ce personajul care se plimba căuta o maşină lângă fată? Încetul cu încetul, am ştiut cine e fata, i-am ştiut toată povestea. Dar totul a început dintr-un fel de viziune. Am văzut toate acestea ca şi cum aş fi visat (...). Nu mă interesa numai simbolismul religios al solstiţiului, ci şi imaginile şi temele folclorului românesc şi european. În noaptea aceasta, cerul se întredeschide, se poate vedea lumea de dincolo în care se poate dispărea... Dacă cuiva i se înfăţişează această vedenie miraculoasă, el iese din timp, iese din spaţiu. Va trăi o clipă ce ţine o veşnicie... Totuşi, nu această semnificaţie a simbolismului mă obseda, ci acea noapte în sine”.
Nuvelele şi romanele sunt privite de autor din perspectiva dialecticii sacru / profan şi a unor toposuri fundamentale, reiterate, cu fireşti nuanţări şi refuncţionalizări, în mai toate operele sale literare: coincidenţa contrariilor (coincidentia oppositorum), drumul spre centru, labirintul, podul, visul, mitul eternei reîntoarceri, dublul, levitaţia etc. O temă extrem de importantă a sistemului speculativ eliadesc este aceea a coincidenţei contrariilor (coincidentia oppositorum), temă preluată de la Nicolaus Cusanus şi valorificată, între alţii, şi de Jung, cu diferenţa că dacă Jung tratează acest concept mai degrabă din punct de vedere psihologic, ca expresii ale psihismului, fie acesta şi abisal colectiv, Eliade valorifică tema „coincidenţei contrariilor” dintr-o perspectivă mult mai amplă şi într-un cadru mai vast, marcat de un demers antropologic şi cosmologic. Consideraţiile despre relaţia dialectică dintre sacru şi profan, despre valoarea simbolică a elementelor cu rol de „vehicule” ale tranziţiei de la profan la sacru, despre semnificaţia mitică a hierofaniilor se fundamentează, în principiu, pe această dualitate a camuflării şi revelării, a încifrării şi descifrării, a uitării şi anamnezei care este proprie textelor lui Mircea Eliade. De asemenea, spaţiul sacru, simbolistica centrului, a limitei şi a atopiei pozitive sau negative, timpul sacru, cu morfologia sa specifică, tema dublului sunt tot atâţia invarianţi tematici care structurează discursul eliadesc. Esenţial este, pentru Eliade, toposul camuflării sacrului în profan, cu numeroasele sale avataruri şi reprezentări textuale: „În nuvelele mele, încerc mereu să camuflez fantasticul în cotidian. În acest roman care respectă toate regulile romanului «romanesc», romanul secolului al XIX-lea, am voit, aşadar, să camuflez o anumită semnificaţie simbolică a condiţiei umane. Camuflajul acesta mi-a reuşit, cred, de vreme ce acest simbolism nu dăunează în nici un fel firului epic al povestirii. Cred că întotdeauna transistoricul este camuflat de istoric, şi extraordinarul, de obişnuit. Aldous Huxley vorbea de viziunea pe care o dă L.S.D.-ul, ca de o «visio beatifica»: el vedea atunci formele şi culorile aşa cum Van Gogh îşi vedea celebrul său scaun. E sigur că acest real cenuşiu, acest cotidian camuflează altceva. Este convingerea mea profundă. Acest aspect ar trebui să fie trecut şi în «romanul-roman», nu numai în romanul sau în nuvela fantastică (...). În toate povestirile mele, naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, ca să dezvăluie în mod progresiv «fantasticul» ascuns în banalitatea cotidiană. Aşa cum o nouă axiomă revelează o structură a realului, necunoscută până atunci – altfel spus, instaurează o lume nouă –, literatura fantastică dezvăluie, sau mai degrabă creează universuri paralele. Nu este vorba de o evaziune, cum o cred unii filosofi istoricişti; deoarece creaţia – pe toate planurile şi în toate sensurile cuvântului – este trăsătura specifică a condiţiei umane”.
Simbolistica labirintului este una majoră pentru scrisul lui Eliade. Ba chiar, în aceleaşi dialoguri cu Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade consideră că viaţa sa stă, cu toate împlinirile, rătăcirile şi revelaţiile ei, sub semnul figurii simbolice a labirintului, figură ce conferă organicitate, coerenţă şi vocaţie integratoare întâmplărilor în aparenţă neutre, aleatorii ale unei vieţi, cum subliniază chiar autorul Istoriei credinţelor şi ideilor religioase: „Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogăţii, a unui înţeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual iniţiatic, după cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricărei existenţe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul său centru, spre sine însuşi, Atman, ca să folosesc termenul indian... De mai multe ori am avut conştiinţa că ies dintr-un labirint, că am găsit firul. Înainte, mă simţeam disperat, oprimat, rătăcit... Desigur, nu mi-am spus: «Sunt pierdut în labirint», dar, la sfârşit, am avut totuşi impresia că am ieşit biruitor dintr-un labirint. Fiecare a cunoscut această experienţă. Mai trebuie spus că viaţa nu e făcută dintr-un singur labirint: încercarea se reînnoieşte (...). Am avut de mai multe ori certitudinea că l-am atins (centrul, n.n. – I.B.) şi, atingându-l, am învăţat multe, m-am recunoscut. Apoi, din nou m-am pierdut. Aşa e condiţia noastră, nu suntem nici îngeri, nici eroi. Când omul îşi atinge centrul se îmbogăţeşte, conştiinţa îi devine mai largă şi mai profundă, totul se limpezeşte, devine semnificativ, dar viaţa continuă: se iveşte alt labirint, alte încercări, alte feluri de încercări, la un alt nivel”. De simbolul acesta al labirintului se leagă însă şi figura mitică, arhetipală a lui Ulise, prototip al condiţiei politropice a omului european, mereu aflat în căutarea propriei sale condiţii şi a propriei sale identităţi spirituale. Peripeţiile sale, aventurile şi rătăcirile sale pe mare pot fi foarte bine asimilate unui simbolic „drum spre Centru” („Ulise este pentru mine prototipul omului, nu numai modern, dar şi al omului legat de viitor, pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria este o călătorie spre centru, spre Ithaca, cu alte cuvinte, spre sine însuşi. El era un bun navigator, dar destinul – mai bine zis încercările iniţiatice din care trebuie să iasă biruitor – îl constrângea mereu să-şi amâne întoarcerea acasă. Cred că mitul lui Ulise este foarte important pentru noi. Fiecare dintre noi va avea ceva din Ulise, ca şi el, căutându-ne, sperând să ajungem, şi apoi fără îndoială, regăsind patria, căminul, ne regăsim pe noi înşine. Dar, ca şi în labirint, în orice peregrinare există riscul de a te pierde. Dacă reuşeşti să ieşi din Labirint, să-ţi regăseşti căminul, atunci devii o altă fiinţă”).
Statura personalităţii lui Mircea Eliade poate fi subsumată dublei vocaţii a autorului Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, pentru care studiul ştiinţific, dar şi literatura, reprezintă modalităţi de descifrare a semnelor lumii şi ale istoriei, modalităţi hermeneutice privilegiate. Trebuie însă subliniat faptul că literatura nu se configurează ca o ilustrare, facilă, didactică, demonstrativă în exces a ideaţiei ştiinţifice; cele două universuri se explică şi îşi luminează reciproc semnificaţiile şi simbolurile. Se ajunge, astfel, la o relaţie generatoare, arhetipală pentru efortul creator al lui Eliade: relaţia hermeneutică. De altă parte, literatura lui Mircea Eliade conţine, cum se ştie, numeroase elemente de modernitate, sub raportul construcţiei epice, al reprezentării ficţionale a realului sau al expresiei formale: inserţia monologului interior, rupturile şi distorsiunile temporale, apelul la modalităţile confesiunii, prezenţa elementelor eseistice, aliajul bine dozat între nararea unor fapte şi comentariul ori interpretarea lor etc. Pe de altă parte, rolul simbolului în opera lui Eliade este de primă importanţă, iar funcţia sa unificatoare şi integratoare este cea care permite fragmentelor disparate să se coaguleze într-un întreg armonios, să capete organicitate. În această ordine, hermeneutica este, pentru Mircea Eliade, demersul metodologic cel mai adecvat unei descifrări şi interpretări a sensurilor simbolurilor religioase, cum observă chiar autorul: „Hermeneutica este căutarea sensului, a semnificaţiei sau a semnificaţiilor pe care, de-a lungul timpului, o anumită idee sau un anumit fenomen le-au avut. Se poate face istoria diferitor expresii religioase. Dar hermeneutica este descoperirea sensului din ce în ce mai profund al acestor expresii religioase. Eu o numesc creatoare din două motive. În primul rând este creatoare pentru hermeneut în sine. Efortul pe care îl face ca să descifreze revelaţia prezentă într-o creaţie religioasă – rit, simbol, mit, figură divină... –, ca să-i înţeleagă semnificaţia, funcţia, scopul, acest efort îmbogăţeşte în mod deosebit conştiinţa şi viaţa cercetătorului. Este o experienţă pe care istoricul literaturilor, de pildă, nu o cunoaşte (...). Hermeneutica este creatoare şi într-un al doilea sens: ea dezvăluie anumite valori care nu erau evidente pe planul experienţei imediate (...). Munca de hermeneut dezvăluie semnificaţiile latente ale simbolurilor şi devenirea lor (...). Hermeneutica mai este creatoare şi în alt sens. Cititorul care înţelege, de exemplu, simbolismul arborelui cosmic – faptul acesta ştiu că este adevărat şi pentru oameni care nu se interesează de istoria religiilor –, acest cititor încearcă atunci mai mult decât o bucurie intelectuală. El face o descoperire importantă pentru viaţa sa. Din acel moment, când va privi anumiţi copaci, va vedea în ei misterul ritmului cosmic. Va vedea în ei misterul vieţii care se reface şi care continuă: iarna – pierderea frunzelor; apoi, primăvara... Aceasta are o însemnătate cu totul alta decât descifrarea unei inscripţii greceşti sau romane. O descoprire de natură istorică nu este, desigur, niciodată de neglijat. Dar prin aceasta, omul descoperă o anumită poziţie a spiritului în lume”.
Memoriile lui Eliade au forma fluentă a unei povestiri a propriei vieţi şi a propriului destin, în-scenată textual din perspectiva tutelară a autenticităţii, concept-cheie al literaturii sale. Caracterul de sinteză „a biografiei spirituale a autorului” (Mircea Handoca) este dominant. Respectând cronologia propriei sale vieţii, autorul procedează însă şi la o serie de intercalări, de interferenţe temporale şi de mutaţii ale dimensiunii spaţiale care joacă rolul de context al narativităţii. Memorabile sunt unele scene de interior, unele descrieri ale spaţiilor familiare autorului (celebra mansardă, de exemplu), dar şi reprezentarea epică minuţioasă a unor evenimente ce au marcat destinul biografic şi artistic al savantului şi scriitorului. Pe de altă parte, demne de semnalat sunt unele portrete ale unor personalităţi ale epocii interbelice, surprinse în datele lor de caracter esenţiale, în linii de portret mai contrase ori mai amplu desenate, cu ticuri şi gesturi exponenţiale, cu trăsături revelatoare. Foarte semnificativ este portretul lui Nae Ionescu, profesorul de filozofie care a marcat destinul spiritual al multor intelectuali ai epocii interbelice. Portretul e însoţit de o introducere în „context”, revelatoare pentru talentul epic al lui Eliade: „N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre «Faust şi problema salvării». Amfiteatrul «Titu Maiorescu» era arhiplin şi am găsit cu greu un loc în fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi cu ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare (...). S-a aşezat pe scaun, şi-a rotit ochii până în fundul amfiteatrului şi a început să vorbească. Deodată s-a lăsat o linişte nefirească, parcă toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte a unui dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu găseai în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai găsi altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti”. Scrisul a reprezentat pentru Eliade o permanentă dăruire, o implicare fascinantă în ritmurile universale şi în ritmurile propriului său destin, a însemnat tensiune a înţelegerii şi făptuirii, fervoare a regăsirii fiorului trăirii autentice, necontrafăcute („Să simţi cum fiecare rând scris îţi smulge din viaţa ta, îţi soarbe sângele, îţi mistuie creierii. Să simţi cum scrisul îţi stoarce întreaga substanţă a vieţii tale. Numai aşa merită să scrii”). Textele cu caracter autobiografic ale lui Mircea Eliade, fie că e vorba de jurnal, de memorii ori de cartea de interviuri, sunt cu totul revelatoare pentru statura, metodele, poetica şi poietica scriitorului şi savantului. Regăsim aici, într-un stil fragmentar, concis, ori, dimpotrivă, digresiv, datele esenţiale ale portretului său spiritual, fizionomia sa inconfundabilă, reperele destinului eliadesc şi, deopotrivă, articulaţiile operei sale de copleşitoare complexitate şi profunzime.
Bibliografie selectivă
1. Mircea Eliade, Memorii, I-II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
2. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj, 1990.
3. Douglas Allen, Mircea Eliade et le phénoměne religieux, Editura Payot, Paris, 1982.
4. Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
5. Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.
6. Stanislas Deprez, Mircea Eliade: la philosophie du sacré, Editura Harmattan, Paris, 1992.
7. Sabina Finaru, Eliade prin Eliade, Editura Univers, Bucureşti, 2003.
8. Mircea Handoca, Pe urmele lui Mircea Eliade, Editura Petru Maior, Târgu-Mureş, 1996.
9. Mircea Handoca, Eliade şi Noica, Editura Dacia, Cluj, 2002.
10. Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj, 1980.
11. Maria Vodă-Căpuşan, Mircea Eliade – spectacolul magic, Editura Litera, 1991.