O lucrare utilă
Pentru tiparUniversitatea clujeană românească, înfiinţată după Marea Unire, a fost înzestrată la toate specialităţile cu cadre de o deosebită valoare şi, ca rezultat, ea s-a înscris, într-un timp record, printre universităţile europene de frunte. Ca şi la celelalte facultăţi ale sale, la litere s-a perindat o pleiadă întreagă de personalităţi care au lăsat urme adânci în toate sectoarele ştiinţei filologice. Amintim aici din prima generaţie de filologi nume ca: Sextil Puşcariu, Nicolae Drăganu, Vasile Bogrea, George Giuglea, Sever Pop, Emil Petrovici, Ştefan Paşca, Alexe Procopovici, H. Jacquier, Dimitrie Macrea, Ion Pătruţ, Mircea Zdrenghea, Romulus Todoran etc. Din ultima generaţie care s-a afirmat cu precădere în sintaxă amintim: C. Săteanu, D. Draşoveanu, G. Gruiţă, V. Hodiş, D. Bejan, M. Goga şi mulţi alţii. Deci şcoala lingvistică clujeană nu se dezminte.
Un loc aparte în cadrul cercetărilor de limba română şi îndeosebi în domeniul sintaxei îl ocupă profesorul Gligor Gruiţă. El este o creaţie a Şcolii lingvistice clujene care s-a afirmat prin publicarea a numeroase articole şi studii, precum şi a câtorva cărţi de o originalitate ieşită din comun. Amintim aici monografia Acordul în limba română (1981), prima lucrare din România în acest domeniu, apreciată de specialişti din ţară. Urmează Gramatica normativă (1994), ediţia a treia (1999) şi recenta carte cu titlul şi subiectul incitante: Moda lingvistică 2007 (Norma, uzul şi abuzul), Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, 234 p. Studiile şi cărţile profesorului G. Gruiţă nu se remarcă printr-o teoretizare excesivă. Toate au la bază un imens şi variat material faptic excerptat din literatura beletristică, din presă şi din limba vorbită. Aceleaşi principii sunt utilizate şi în prezenta lucrare.
În Prefaţă, autorul motivează că a „optat pentru „moda lingvistică” prin analogie cu cea vestimentară, întrucât şi aici funcţionează acelaşi joc între imuabil şi efemer, între aventura novatoare şi cuminţenia tradiţională, în aceeaşi atmosferă de mimetism frenetic, dar şi de contestare vehementă”(9). Cât priveşte materialul faptic, autorul precizează: „Am ales limbajul presei scrise (dar şi audiovizuale), întrucât este cel mai concludent, prin dinamica şi varietatea manifestărilor sale, prin marea sa receptivitate la inovaţie lingvistică, bună sau rea”(9).
Problemele atacate şi analizate în prezenta lucrare sunt multiple şi foarte variate, ele pot fi deduse din titlurile capitolelor (şapte la număr) şi paragrafelor. Printre altele, se insistă asupra reglementării utilizării lui î şi â, precum şi a lui sânt şi sunt care „deranjează pe toată lumea şi creează o impresie defavorabilă în exterior…”(10). Şi în alte cazuri autorul sesizează decalajul între Codul Gramatical al limbii române şi între reflexul său în activitatea cotidiană cf. formele succedă şi precedă, în Cod, şi succede, precede, în uz.
În capitolul întâi: Piaţa cuvintelor, a literelor (15-59), paragraful Cuvinte altoite, se insistă asupra sensurilor noi atribuite în ultima vreme unor cuvinte vechi sau la reactualizarea unor cuvinte utilizate nu demult mai rar. A se vedea în acest sens cuvintele interviu, a realiza, a nominaliza, a determina, actor, locaţie. În paragraful Cuvinte promovate – cuvinte retrograde se analizează cuvinte de tipul impact, care a învins în concursul cu ciocnire, semnal care concurează cu semn. Tot aici sunt analizate şi test, top, trend etc.
Printre sintagme, cele de tipul lupta de clasă, duşman al poporului, nivel politic etc. până nu demult utilizate frecvent, au trecut pe un plan secund, în schimb au intrat în circuit şi „fac carieră” altele, cum ar fi clasă politică, actori politici, dialog social, barometru de opinie etc. Un paragraf întreg este dedicat cuvântului rahat şi sintagmelor formate cu acesta. Deşi oficial este un substantiv neutru cu pluralul în -uri (rahaturi), se utilizează la masculin (rahat – rahaţi) şi cu sintagmele a intra în rahat, a scoate din rahat, a mânca rahat, a se face de rahat etc.
Cel de-al doilea capitol, Politeţea la români(60-83), se ocupă de raporturile dintre el – dânsul / dumnealui – domnia sa, de similitudinileşi diferenţierile dintre ele. În acelaşi context sunt relevate şi domn – doamnă – domnişoară, ultimul fără pereche, deoarece domnişor a ieşit din uz. Sunt tot mai rar utilizate formele de adresare jupân, chir, cucon (con) şi variantele feminine: jupâneasă, cheră, duduie, cucoană (coană), de aici lipseşte perechea lui duduie. Pe aceeaşi linie a intrat în neatenţia autorului bade, tete, unchiaş, dadă, lele, nană, tanti, ţaţă etc., urmând apropierile şi diferenţieriledintre ele, precum şi frecvenţa lor în diferite stiluri.
Lene lingvistică(84-113) este titlul celui de-al treilea capitol, în care avem de-a face cu o economie a textului, o comprimare a mijloacelor comunicării, în loc de pătlăgele roşii utilizăm doar roşii, în loc de flagrant delict – doar flagrant, anticipate, mascaţi în loc de alegeri anticipate sau poliţişti mascaţi.
Toate capitolele prezintă materiale interesante, selectate cu grijă, datorită cărora lucrarea se citeşte cu plăcere. Exemplele sunt însoţite de comentarii. Prin urmare, autorul ne oferă o nouă modalitate de învăţare a gramaticii, prin exemple, mult mai atractivă şi mai eficientă, fapt pentru care recomandăm cartea tuturor celor interesaţi de cunoaşterea limbii.