Alexandru Bantoş. Retrospectivă necesară
| Descarcă PDF |
Alexandru Bantoş. Retrospectivă necesară
Alexandru Bantoş. Retrospectivă necesară
Antologie de dialoguri. Colecţia Biblioteca revistei „Limba Română". Apărută sub egida Casei Limbii Române
Cuvânt înainte de Stelian Dumistrăcel
Chişinău, 2007, 252 p.
Credinţa în izbânda limbii române
Acceptând cu satisfacţie solicitarea prietenească a domnului Alexandru Bantoş de a prefaţa volumul de faţă (aceasta şi datorită faptului că, în calitate de membru în colegiul de redacţie al publicaţiei, cunosc îndeaproape revista „Limba Română” şi chiar am contribuit direct la realizarea unor numere), nu am întrevăzut dificultatea întreprinderii. Dar, repede, aveam să-mi dau seama că unei asemenea provocări nu-i poţi face faţă, măcar onorabil, răsfoind mai mult sau mai puţin fugar un tom oarecare de pagini tipărite, ci asumarea ei te confruntă cu obligaţia morală de a evalua o sinteză tematică. Or, nu este vorba numai de profilul şi realizările în timp ale unei reviste, ci de a pătrunde semnificaţia şi importanţa unui moment istoric, aşa cum este acesta ilustrat de mărturiile dintr-o perioadă de 17 ani (1991-2007) ale unor selecte categorii de oameni de ştiinţă şi de cultură, implicaţi, ad-hoc, în viaţa politică, de talentaţi scriitori şi pasionaţi gazetari, de savanţi filologi, care au fost sufletul mişcării de redeşteptare naţională în anii de până la şi de după 1989, iniţiatori şi combatanţi pentru ideea de limbă română unitară într-un spaţiu etnic, limbă ale cărei drepturi se cuveneau proclamate curajos şi susţinute nu numai cu ştiinţă, ci şi cu pasiune.
Îmbinate într-un volum, dialogurile purtate de Alexandru Bantoş cu 22 de astfel de personalităţi se constituie într-un capitol de mărturii de ceea ce, în mod curent, este numit acum „istorie orală”, dar consemnată în scrisul care rămâne, de o impresionantă bogăţie de fapte şi de idei, de o mare diversitate a stilurilor comunicării, de o rară frumuseţe a unor trăiri sufleteşti puternice. Ambiţionând un text de invitaţie la lectură, încercăm o (poate) necesară clasificare, la care ne împinge, vrând-nevrând, condiţia de cercetător ştiinţific şi statutul de profesor (chiar la… Jurnalistică!).
Alexandru Bantoş, ca jurnalist intervievator, se află într-o poziţie privilegiată, chiar ideală, din mai multe motive. Flerul de adevărat gazetar, dar şi responsabilitatea civică l-au dirijat spre interlocutori de marcă din şi pentru viaţa publică din Republica Moldova, căci el poartă discuţii cu personalităţi reprezentându-i pe contemporanii noştri.
Basarabeni plecaţi în lume sunt Jon Cepoi, peregrin după 1944 prin Germania şi stabilit apoi în SUA, cadru tehnic şi om de afaceri, Eugen Holban, fiul fostului deputat în Sfatul ţării din 1918, ştefan Holban, stabilit după 1945 în România şi, după 1985, plecat de aici în Franţa, şi Valeriu Rusu, lingvist, venit din Basarabia în 1944, plecat din România în 1987 şi devenit profesor universitar, tot în Franţa, cu o prestigioasă activitate didactică şi publicistică la Aix-en-Provence.
Oameni de ştiinţă nefilologi, universitari, dintre care unii au exercitat importante funcţii politice imediat după 1989, contribuind la progresele, demne de luat în seamă, în materie de legislaţie lingvistică a momentului (dar care, fireşte, nu pot fi socotite astăzi doar ca o primă etapă pe calea deplinei independenţe şi democratizări a ţării lor); aceştia sunt doi istorici, Ion Borşevici, „diplomat” al legislaţiei lingvistice, şi acad. Andrei Eşanu, de asemenea unul dintre aceia pe ale cărui cercetări se fundamentează şi se susţine adevărul istoric asupra trecutului şi se proiectează viitorul Moldovei, acad. Ion Dediu, biolog şi om politic, plenar implicat în lupta pentru statutul limbii române în Moldova din stânga Prutului. În această categorie, a universitarilor cu rol important în politica Republicii Moldova de după 1989, se află şi Nicolae Mătcaş, lingvist, publicist şi scriitor, fost ministru al învăţământului între anii 1990-1994, factor activ pentru un început de schimbare, ce trebuie reţinut, în direcţia modernizării şcolii din ţara sa, prin sincronizarea cu învăţământul dintr-o Românie şi ea aflată în direcţia europenizării contemporane.
Scriitorii constituie un grup semnificativ şi, de altfel, cel mai numeros; ei sunt cei care, în planul artei, au dat glas sensibilităţii trăirilor sufleteşti ale conaţionalilor. În volum apar mărturii datorate lui Grigore Vieru sau Mihai Cimpoi (de notorietate şi în România), Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Mihail Gheorghe Cibotaru şi Ion Ciocanu.
Filologii, lingvişti şi literaţi, formează, de asemenea, un grup reprezentativ, ei fiind nu numai teoreticienii, ci şi campionii luptei, continue, pentru drepturile istorice ale românilor basarabeni prin recunoaşterea statutului limbii române în viaţa publică. Dintre aceştia, au dialogat cu Alexandru Bantoş academicienii Nicolae Corlăteanu, cu prestigiul de patriarh al domeniului (decedat în 2005), Silviu Berejan (decedat în noiembrie 2007) şi Anatol Ciobanu, profesorii universitari Mihail Purice şi Vasile Pavel, organizatori cu autoritate, insuflând optimism şi speranţă.
Literaţii şi oamenii de cultură din România, prezenţi în volum, conturează, în sfârşit, o altă componentă a tabloului: receptarea în ţară a realităţilor basarabene de după 1989 şi participarea, pe diferite planuri, a românilor la evenimentele conaţionalilor; aceştia aparţin zonei culturale umaniste, dar unii dintre ei au fost şi sunt şi oameni ai cetăţii: Petru ţaranu, publicist, fost primar în Vatra Dornei, Gheorghe Mihai Bârlea, scriitor, sociolog, profesor, fost prefect al judeţului Maramureş, Theodor Codreanu, critic literar şi cadru didactic de la Huşi, şi, într-o situaţie aparte, Aurelia Rusu, editoare şi exegetă a operei lui Eminescu (stabilită din 1991 în Franţa, soţia lingvistului Valeriu Rusu).
* * *
în cele ce urmează, ne propunem să ne oprim, în special, asupra notelor aparte privind aportul la cunoaşterea istoriei neamului şi a luptei pentru statutul limbii române pe care ni le oferă oamenii politici şi de ştiinţă şi cultură basarabeni, din diasporă şi reprezentând „ne-profesioniştii” discursului artistic şi filologic, cărora vrem să le dedicăm schiţe de portret incitând la lectură, iar, apoi, să conturăm imagini de ansamblu asupra prestaţiei scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă şi de catedră din domeniul filologic, ale căror opere sunt, în cele mai multe cazuri, în continuare, în curs de împlinire. Calitatea umană, bogata experienţă de viaţă şi (chiar) talentul de naratori ale interlocutorilor asigură, în general, un conţinut deosebit de interesant şi o formă aleasă textelor ce apar ca răspunsuri la întrebările percutante şi cu măiestrie formulate de intervievator, respectiv replici de respingere a punctelor de vedere exprimate sau a termenilor folosiţi de acesta. Ne vom permite, aşadar, scurte caracterizări ale oaspeţilor revistei „Limba Română” de la Chişinău.
* * *
Expunerile basarabenilor din diasporă conturează un tablou emoţionant al sentimentelor pe care le-au păstrat şi cultivat, ca români, pentru locurile natale, pentru cei plecaţi, dar, parafrazându-l pe Eugeniu Coşeriu, niciodată absenţi din mediul în care s-au născut şi şi-au trăit primii ani de viaţă, copilăria şi adolescenţa.
Jon Cepoi, abordat ca eminent inginer, este tipul frumoasei reuşite prin muncă, voinţă şi încredere în forţele sale, este un cuceritor al Lumii Noi, dar al cărui suflet a fost alături de nenorocirile ce s-au abătut asupra pământului şi oamenilor de care era, geografic, departe: secetă, inundaţii, cutremure de pământ, politica de genocid a regimului totalitar sovietic; aceasta şi pentru că în Basarabia trăiau şi trăiesc chiar cei din familia sa. Cuceritorul este activ organizatoric în ceea ce priveşte soarta patriei sale (aceasta fiind „locul în care te-ai născut”) şi, ca preşedinte al Societăţii „Viitorul Român” din Los Angeles, polarizează acţiuni şi întreţine speranţe ale altor români din diaspora, ce se adună în jurul său; interviul cu Domnia Sa ne oferă şi o galerie de portrete ale unor mari personalităţi din lumea politică şi culturală a ţării aflate în exil (printre care, dintre lingvişti, Al. Ciorănescu şi Dimitrie Găzdaru). Om cu pronunţat spirit practic, domnul Cepoi transmite sfaturi realiste cu privire la aşteptările noastre dinspre diaspora!
Fiu al fostului deputat în Sfatul ţării ştefan Holban, Eugen Holban este abordat, în postura de om de cultură, pasionat de istorie. Din atmosfera Parisului, ca şi Jon Cepoi din America, el îşi recuperează copilăria şi tinereţea de pe plaiurile natale şi stăruie „acasă” alcătuind o monografie toponimică Basarabia românească, ale cărei idei se întâlnesc cu cele din demersuri similare ale colegului toponimist chişinăuian Anatol Eremia. Basarabia nu-i rămâne străină nici atunci când, fiind cu domiciliul în România, spre a se informa cât de cât despre locurile natale, era abonat la „Moldova socialistă” şi chiar la „Comunistul Moldovei”, pe care le citeşte descifrând asimilarea forţată a consângenilor, „diluarea” lor în masa rusească, astfel că sunt de înţeles sentimentele pe care le trăieşte după 1989. Lucrează intens, publică numeroase cărţi de recuperare a istoriei şi a tradiţiei, în care datele din documente sunt proiectate în atmosfera „vremurilor învolburate ale Moldovei dintre Prut şi Nistru”, evocă figuri basarabene, exilul, şi analizează cu ştiinţă şi conştiinţă falsitatea dezbinării, ridicole, a dacoromânei, în limbă „română” şi „moldovenească”; după ce incriminează atitudinea nefastă a partidului comunist din România faţă de problema Basarabiei, el nu se sfieşte să înfăţişeze lipsa de implicare a statului român, mai ales după 1989, în problemele cu care s-au confruntat patrioţii de la Chişinău, în etapa în care aceştia aveau un cuvânt greu de spus în conducerea treburilor publice.
Un loc aparte în acest grup de parteneri de dialog ai lui Alexandru Bantoş îl ocupă profesorul Valeriu Rusu, căruia i se publică, de altfel, două interviuri. Om de ştiinţă, dialectolog reputat, coordonator al Tratatului de dialectologie românească (1984), el se dovedeşte, în fond, un sentimental inspirat, dar şi un om de acţiune. Întreţine legături strânse cu oameni de ştiinţă şi cu scriitori din Republica Moldova, pe care îi invită în Franţa, ale căror drepturi le susţine prin demersuri publice, ale căror opere le traduce şi le face cunoscute pentru studenţii săi de la Aix-en-Provence şi pentru publicul francez, preocupat de perspectiva unei Cărţi maria Basarabiei. Asemenea celorlalţi expatriaţi, Valeriu Rusu îşi rememorează scene din copilărie, de pe malul Nistrului, trece în revistă acte de curaj din anii în care a fost cercetător ştiinţific la un institut de lingvistică al Academiei Române, în favoarea statutului real al graiurilor populare din întreaga Moldovă, se pătrunde de puternicele trăiri ale poeziei moldovenilor săi. Bogatele-i resurse culturale şi spirituale, ca şi arta de a comunica, îi sunt puse în valoare de răspunsurile la întrebările intervievatorului, iar aceste calităţi sunt, în fond, cele care i-au asigurat succesul ca profesor de limbă şi civilizaţie română în Franţa, lucru de care am avut plăcerea să mă conving şi personal, când, în 1974, am vizitat Aix-ul, participând la un Colocviu de dialectologie franco-română organizat de Valeriu Rusu (îţi aminteşti, Valerie, de fermecătoarea excursie la Arles, Avignon şi în împrejurimi, dintr-un luminos aprilie 1974?). Cel născut la Niorcani, pe Nistru, asumându-şi rolul de ambasador onorific al Moldovei de pe malul stâng al Prutului în Franţa, este şi el un basarabean care, după 1989, s-a întors „sub scut” pe plaiurile natale, unde i s-au apreciat opera şi strădaniile culturale.
* * *
Oamenii de ştiinţă basarabeni „ne-filologi”, dincolo de profesia lor de bază, cunoscute fiindu-le preocupările în domeniul culturii, sunt partenerii de dialog ai lui Alexandru Bantoş şi în discuţii la obiect asupra statutului limbii de stat din Republica Moldova.
Istoricul Ion Borşevici, apelând şi la perspectiva etnografiei, nu a ezitat să critice viziunea manualelor ce integrau, sub formă de „ghiveci”, trecutul şi destinul Moldovei în spaţiul est-slav şi, preocupat de scoaterea Basarabiei şi a Bucovinei dintr-o funestă „vale a plângerii” ce-i fusese săpată în cancelariile imperiale de diferite culori, acceptată şi astăzi de „ieniceri” (neprofesionişti), copii de negru suflet ai acestora, este factor activ în Parlament în anii 1987-1993, în eforturile de a întrona adevărul şi deschiderea, şi prin politica Departamentului de Stat al Limbilor, spre personalizarea statală şi independenţa reală a Republicii Moldova. Speranţa lui este bazată pe „mintea cea de pe urmă a moldoveanului” şi ne oferă, în răspunsurile din interviul său, una din cele mai avizate analize a momentului politic la care a fost participant.
Tot istoric este şi acad. Andrei Eşanu; fiind medievist, Domnia Sa este în măsură să lumineze – şi o face cu pătrundere, dintr-o largă viziune interdisciplinară şi cu talent comunicativ – istoria Moldovei ca parte a românismului, chiar prin rezumatul prin care îşi prezintă, în primul rând, volumul Cultură şi civilizaţie medievală românească (apărut în 1996 la Editura ARC). Ca cercetător ştiinţific, Domnia Sa îi evocă cititorului atmosfera de suspiciune, de „vigilenţă”, ce paraliza, în anii regimului totalitar, originalitatea şi creativitatea demersului de investigare în institutele Academiei, îndeaproape supravegheată ideologic şi dirijată de politruci cu pretenţie de savanţi. Cititorul găseşte aici şi relevante reflecţii ale specialistului, superior motivate, privind conceperea, rostul şi rolul manualelor din învăţământul de toate gradele.
La rândul său, acad. Ion Dediu, biolog, este antrenat în dialog din perspectiva cunoaşterilor şi convingerilor (şi) în plan sociocultural ale omului de ştiinţă şi oferă o largă proiecţie filozofică şi metodologică privind problemele legiferării, normării şi standardizării, ale strategiilor în domeniu, inclusiv în implementarea acestora în cadrul instructiv-educaţional. Dintr-o viziune largă a răspunderii specialistului pentru tot ce reprezintă mediul înconjurător şi pentru modul cum ne influenţează acesta în toate, prof. Dediu şi-a asumat, în anii 1990-1994, postura de om politic, fondând Mişcarea democratică, pentru o restructurare a mediului politic şi, în spusele Domniei Sale, putem descifra îmbinarea sentimentelor responsabilităţii pentru societate şi pentru civilizaţie, chiar din respingerea unui „moldovenism rudimentar”, dar şi din grija pe care toţi profesorii, aşadar şi cei care predau ştiinţele exacte, trebuie să o aibă pentru ieşirea din inferioritatea intelectuală provocată de cunoaşterea precară a limbii materne – o aplicaţie sui-generis a ceea ce mulţi specialişti apreciază a fi respectarea ecologiei limbii. Să ne aducem aminte şi de spusele lui Eugeniu Coşeriu dintr-un interviu (publicat în volumul Universul din scoică), în ordinea de idei a interesului marelui savant pentru politica lingvistică şi pentru educaţia lingvistică: „Toţi profesorii ar trebui să se înţeleagă ei înşişi [în această privinţă] pentru că, orice materie ar preda, ei se manifestă şi ca profesori de limbaj. Trebuie să se înţeleagă deci că expresia lingvistică nu e o obligaţie exclusivă a profesorilor de limba română, germană etc. În anumite ţări, unde se ţine mult la educaţia lingvistică (în Franţa, de exemplu), fără buna cunoaştere a limbii franceze n-ar putea trece cineva la un examen de istorie sau la matematică”.
Să ne fie permis ca în încheierea acestei secţiuni, cuprinzând punctele de vedere şi opţiunile privitoare la schimbările din Moldova ale oamenilor de ştiinţă prezenţi în viaţa politică, să ne referim şi la profesorul Nicolae Mătcaş, filolog, dar şi scriitor, ce a polarizat aprecierile unor personalităţi implicate în politică în momentele decisive la care ne referim şi a acceptat solicitarea acestora de a ocupa funcţia de ministru al învăţământului. Acestuia, contemporanii îi datorează, în mare măsură, progresele– câte sunt, şi nu sunt puţine, chiar dacă apar ca neîndestulătoare– din şcolile din Moldova de astăzi, sub semnul sincronizării cu învăţământul din România şi, de fapt, din Europa. N. Mătcaş îşi evocă anii copilăriei şi ai lecturilor din clasici cu sensibilitate şi talent scriitoricesc, ce învăluie şi descrierea muncii sale ca profesor (şi regretul că a fost nevoit să renunţe la această misiune de suflet), după cum îşi dezvăluie preaplinul inimii când vorbeşte de colegi, de marele său prieten Ion Dumeniuk, apreciat drept cel mai curajos dintre participanţii la elaborarea legislaţiei lingvistice. Ca poet, Nicolae Mătcaş, doctorand la Leningrad fiind, scria „de dor de Chişinău”; aici scria de „dor de ţară”, iar la Bucureşti, unde lucrează în cadrul Departamentului pentru Relaţii Internaţionale al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, scrie „de dor pentru cei dragi de acasă”.
* * *
Tabloul general pe care îl oferă participarea scriitorilor din Moldova la dialogurile cu Alexandru Bantoş este acela al unei îndreptăţite comparaţii a acestora cu generaţii ale scriitorilor români de la 1848 şi din anii Unirii: spirit civic, angajare deplină în slujirea conaţionalilor, nu doar prin scris, ci şi prin fapte, unii dintre ei, în acelaşi timp gazetari sau editori, fiind direct implicaţi în viaţa politică şi publică: Grigore Vieru şi Vladimir Beşleagă, parlamentari; Mihai Cimpoi, preşedinte al Uniunii Scriitorilor; Mihail Gh. Cibotaru, ministru al culturii; Ion Ciocanu, director al Departamentului de Stat al Limbilor. A făcut politică, prin opera sa şi prin implicarea în viaţa comunităţii, şi Vasile vasilache.
Componenta scriitoricească a acestui tablou, retrospectiv, dar, în acelaşi timp, şi de permanentă actualitate, determinată de realităţi, se dovedeşte o necesitate, căci volumul se adresează, pe lângă cititorii „Limbii Române”, unui public care nu citeşte numaidecât revistele pur literare, şi, apoi, celor care au frecventat şcoala având studiul literaturii doar ca obligaţie didactică. Acum aceştia pătrund, pe o cale accesibilă şi atrăgătoare, prin mărturii ale scriitorilor, în laboratorul creaţiei acestora, în viaţa lor, frământată, şi atât de solicitantă şi marcată din punct de vedere psihic şi afectiv.
Ce i-a preocupat şi ce îi preocupă pe scriitorii moldoveni de la est de Prut? Şi acestora Alexandru Bantoş le pune întrebări în cunoştinţă de cauză, prin care joacă necesarul rol de mijlocitor cu publicul, la care ne-am referit. îi putem avea în vedere, în primul rând, pe cei care au „trecut Prutul” înainte sau imediat după 1989; este cazul lui Grigore Vieru (de a cărui mărturisire mai veche trebuie să ne amintim: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”) sau al lui Mihai Cimpoi, amândoi membri ai Academiei Române.
Spicuim din declaraţiile şi mărturisirile consemnate în volum, pornind de la examenul de conştiinţă al lui Gr. Vieru: responsabilitatea politică, autoevaluarea, din perspectiva raportării la tabloul general al vieţii literare din România (aspect prezent şi la Vl. Beşleagă sau Ion Ciocanu), reumanizarea artei, a literaturii, faţă de -ismele deformator modernizatoare (şi, pentru comparaţie, nu putem trece peste orientarea pe care Magistrul Eugeniu Coşeriu a readus-o în lingvistica de la sfârşitul secolului trecut şi pentru mileniul următor, reprezentând umanizarea acesteia). Scriitorii au luat şi continuă să ia parte la discuţiile (într-adevăr) aprinse privind statutul şi denumirea corectă a limbii din Republica Moldova, referindu-se la punctul de vedere al romanisticii şi al românisticii (Vieru, Beşleagă, Ciocanu), făcând elogiul limbii române literare, cu evaluări drastice referitoare la dezinformarea şi manipularea publicului larg prin redactarea unui monstruos şi hilar (pseudo-) dicţionar moldovenesc– românesc (Mihai Cimpoi), ne păstrează în memorie tenebrele interziceri în fosta R.S.S. Moldovenească a cărţilor din România (care, unora dintre ei, prin mijlocirea părinţilor, le-au luminat copilăria), pe fondul necesarei deschideri spre literatura universală (Vl. Beşleagă, cel ce nu se fereşte de evocarea unor momente din „păcatele tinereţilor”, pentru care cere o dreaptă judecată). În ceea ce priveşte rătăcirile din viaţa literară de astăzi, o temă de acut interes o reprezintă aşa-zisa „demitizare” a lui Eminescu (s-a vorbit, chiar, de „contestarea lui Eminescu în stil hip-hop”), atât de iraţională şi de dăunătoare culturii naţionale şi spaţiului spiritual al Moldovei (M. Cimpoi) şi, tot aşa, scriitorii se referă la „cazul Druţă” (Vl. Beşleagă, Gr. Vieru).
O idee valoroasă privind integrarea prin literatură găsim la Ion Ciocanu: calea râvnitei armonizări este talentul; de aceea, acest filolog (unul dintre cei mai activi autori de articole de cultivare a limbii publicate în „Limba Română”), preocupat şi el de impasul în care se află cultura (şi) în Basarabia, se referă la destinul cărţilor şi, în tabloul general asupra literaturii din Republica Moldova de dinainte şi de după 1989, nu ocoleşte „minusurile”.
Scriitori cu formaţie universitară solidă îşi analizează rolul şi îşi evaluează actele din perspectiva politologiei şi a sociologiei rurale. Mihail Gheorghe Cibotaru, de exemplu, radiografiază procesul expatrierii „la lucru” a basarabenilor; fost redactor-şef al revistei „Moldova”, el ne oferă, aici, o schiţă a istoriei acestei publicaţii, prilej pentru o analiză complexă şi a jurnalismului moldovenesc în diferite etape, aceea a rezistenţei faţă de presiunea dictatului, de implicare solidară în evenimentele majore pe care le trăia societatea, dar şi aceea de (măcar) dezorientare de după momentul redeşteptării naţionale. Iar Vasile Vasilache, revoltat în faţa „vegetativului” din fiinţa basarabeanului, îndeamnă la „neastâmpăr”, stare de spirit ce l-a caracterizat în scrisul său, în ipostaza de încercare de a-şi câştiga libertatea, şi lansează un mesaj optimist întru dăinuirea, prin virtuţile ţăranului, a „palmei de pământ” scăldată de apa (cândva) dulce a Prutului!
* * *
în momentul căderii structurilor statale comuniste, toţi (sau cei mai mulţi dintre noi!) am trăit o mare descătuşare sufletească, dătătoare de mari speranţe, care s-a manifestat însă diferit în spaţiul etnic românesc. Dacă, în România, în domeniul umanist, în lingvistică şi în literatură, efectele principale au fost de reinstaurare a unei normalităţi întrerupte – uneori numai parţial – câteva decenii, le-a revenit confraţilor din Moldova să marcheze o fază importantă din istoria culturii româneşti: lupta pentru afirmarea etniei, revendicarea apartenenţei la tradiţia şi la cultura acesteia şi a dreptului la un bun de preţ din evoluţia ei intelectuală şi spirituală pe care îl reprezintă limba română literară.
S-au angajat, conştient şi cu entuziasm, în această luptă, demnă de preţuirea şi admiraţia întregului neam, lingvişti de seamă din Republica Moldova, dintre care, drept figuri centrale, s-au impus academicienii Silviu Berejan şi Anatol Ciobanu, avându-i alături pe colegii lor, de vârste apropiate sau mai tineri, de la Institutul de Lingvistică al Academiei de ştiinţe a Moldovei şi de la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău şi bucurându-se, din 1995, de patronajul patriarhului filologiei din Moldova, academicianul Nicolae Corlăteanu.
Se afirmă că, după ce a citit interviul pe care acesta l-a dat „Limbii Române” (publicat în volumul de faţă), preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a acceptat denumirea ştiinţifică şi, ulterior, a decis să înainteze Parlamentului propunerea de a fi revăzut nefastul articol 13 din Constituţie privitor la numele limbii de stat. Pe baza unei exemplare sinteze asupra dezvoltării limbii de cultură în raport cu graiurile (pentru care face, de exemplu, comparaţia cu prelucrarea şi valorificarea potenţelor expresive ale cântecelor populare moldoveneşti în creaţia muzicală enesciană), Nicolae Corlăteanu conchidea: „Atribuirea denumirii de limbă română pentru noţiunea de limbă literară în Republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea, nici demnitatea nimănui” şi profeţea că politica de dictatură a unui partid poate să impună doar temporar un punct de vedere aberant, dar, într-un regim democratic, „nu are şanse de izbândă definitivă”. Cuvinte care, în mod necesar, trebuie coroborate cu memorabile fraze din Testamentul lăsat, cu puţin înaintea morţii, de acest savant:
„cei din fruntea ţării sunt chemaţi să repare greşelile trecutului, de aceea mă adresez lor: fiţi mai înţelepţi, renunţaţi la vechile precepte, oficializaţi adevărul, faceţi să dispară dintre noi, pentru totdeauna, «mărul discordiei»! Numai astfel vom redobândi demnitatea de cetăţeni ai unui stat realmente liber, independent şi suveran. Ţineţi minte! – v-o spun în calitate de încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor – LIMBA ROMâNă este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi. Eu cred, cred sincer, în izbânda limbii române şi a neamului românesc!” (publicat prima dată în revista „Limba Română”, nr. 4, 2005, p. 6).
Cu perspectiva cunoaşterii profunde a imperativelor etapei, a gravei responsabilităţi ce le reveneau ştiinţei şi forurilor conducătoare ale instituţiilor acesteia, regretatul acad.Silviu Berejan, figură centrală (sufleteşte, dar şi prin funcţie: a fost coordonator al Secţiei de ştiinţe Umaniste a Academiei) fundamentează asumarea, de către lingvişti, a rolului de a „deschide ochii” autorităţilor, iar soluţionarea nedreaptă şi neadecvată a problemei limbii de stat constituie, după Domnia Sa, o marcă a lipsei adevăratei suveranităţi şi independenţe a ţării. Răspunsurile acad. Berejan la întrebările lui Alexandru Bantoş evocă şi consemnează cele mai multe aspecte din ceea ce a reprezentat activitatea Institutului de Lingvistică al Academiei (al cărui director a fost şi rămâne, mereu), relaţiile acestuia cu instituţii de profil similar din România, prezenţa, poziţia şi prestaţiile lingviştilor moldoveni la manifestări ştiinţifice internaţionale consacrate stării limbii române, în general, şi statutului acesteia din perspectiva progresului cultural şi ştiinţific în Republica Moldova. Dintre numeroasele clarificări aduse aici privind situaţiile măcar confuze şi contradictorii, dacă nu de-a dreptul absurde, în care s-au desfăşurat discuţiile privitoare la statutul limbii române în Republica Moldova, o reţinem pe aceea ilustrată de replica pe care acad. Silviu Berejan a dat-o celor care îi imputau că, înainte de 1989, a folosit el însuşi glotonimul „limba moldovenească”: aceştia sunt, de fapt, ei înşişi sau interpuşii lor, cei care, înainte, „ne impuneau această aberaţie, insuflându-ne frica de a fi consideraţi, în caz contrar, duşmani ai puterii şi ai poporului” (semnificativă expresie a limbii de lemn comuniste totalitare!).
La sărbătorirea celor 80 de ani a acad. Silviu Berejan (27-28.09.07), am subliniat faptul că în „Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”, al cărei redactor-şef a fost mai multe decenii, a publicat numeroase şi semnificative studii şi articole privind statutul şi drepturile limbii române în Republica Moldova. Şi îmi permit să fac o mărturisire: citind interviul său din 1995, mi-a provocat o vie emoţie, păstrată până astăzi, faptul că acad. Silviu Berejan enumera printre cele mai luminoase trei zile din viaţa sa şi pe aceea în care a văzut lumina tiparului volumul lui Eugeniu coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, pe care l-am editat în colaborare (tipărit în 1994, la Editura „ştiinţa”, Chişinău).
şi din răspunsurile academicianului Anatol Ciobanu se conturează, cu putere şi culoare, ca şi din alte relatări, imaginea omului de ştiinţă care îşi preţuieşte foştii dascăli şi foştii studenţi, dintre care nu puţini sunt, astăzi, figuri proeminente ale lingvisticii, ale teoriei şi criticii literare. Domnia Sa evocă, de asemenea, aspecte şi fapte din istoricul Facultăţii de Filologie de la Universitatea chişinăuiană, manifestări ştiinţifice importante pentru analiza şi fundamentarea punctului de vedere al lingviştilor în ceea ce priveşte problemele de actualitate ale limbii române, unele avându-l ca figură centrală pe Magistrul Eugeniu Coşeriu. Pentru mulţi cititori, imaginea Profesorului din Dialoguri este dublată, în memoria lor sonoră, de textul numeroaselor comunicări, de bogata documentare şi de pasionata pledoarie referitoare la situaţia utilizării limbii române în Basarabia şi la căile de intrare a limbii acestui pământ în drepturile ei fireşti în şi pentru viaţa publică. O sinteză asupra importantelor contribuţii pe această temă ale lingvistului găsim în Preliminariile prin care Domnia Sa deschide excepţionalul volum Limba română– adevărata mea patrie, pe care Anatol Ciobanu l-a îngrijit şi prefaţat (apărut în 2005 la Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău)[1] şi în care secvenţa contemporană privind lupta pentru limbă este precedată de semnificative şi substanţiale secţiuni, de adevărată antologie filologică, referitoare la descendenţa dacoromânească a latinei orientale în viziunea scriitorilor (de la autori de texte ecleziastice şi cronicari până la cei din secolul al XX-lea), a lingviştilor şi a oamenilor politici contemporani. Este, aşadar, o carte ce poate fi apreciată ca fixând un cadru general pentru înţelegerea, motivarea şi evaluarea opiniilor şi contribuţiilor partenerilor de dialog ai lui Alexandru Bantoş.
Mai ales ca factor de răspundere în organizarea şi conducerea învăţământului superior filologic la Universitatea din Chişinău, în calitate de decan al facultăţii de profil, aduce mărturii prof. Mihail Purice. Cu spirit responsabil şi cu metodă, acesta îşi alătură la cele spuse puncte de vedere ale multor colegi ai săi, pe lângă cei prezenţi în volum evocându-i şi pe alţi distinşi comilitoni: Ion Dumeniuk, Vitalie Marin, Ion Melniciuc, Irina Condrea, George Rusnac. Mihail Purice se afla în fruntea coloanei Facultăţii de Litere ce participa la manifestările din Piaţa Marii Adunări Naţionale, dar avea grijă ca orele din programul de învăţământ să fie recuperate, pentru a nu da „apă la moara vigilenţilor” care urmăreau limitarea prezenţei tineretului studios la respectivele acţiuni revendicative. Opiniile colegului Purice asupra admiterii în învăţământul superior, asupra asigurării condiţiilor pentru realizarea unei instrucţii universitare filologice temeinice, inclusiv prin calitatea manualelor, deci competitiv din perspectiva cerinţelor moderne, reprezintă elemente de referinţă pentru orice profesor de astăzi şi de oriunde.
Aceeaşi gravitate a tonului, într-o abordare, cu deplină ştiinţă şi fermă conştiinţă, a problematicii varietăţilor teritoriale ale dacoromânei se regăseşte în răspunsurile pe care prof. Vasile Pavel le dă întrebărilor la obiect ale pertinentului intervievator care a avut ideea publicării volumului de faţă. Cunoscutul dialectolog pe care l-am numit, cu o bogată experienţă în domeniul geografiei lingvistice, face, cu bună metodă didactică, aşadar deosebit de clar şi de convingător pentru toată lumea, analiza raporturilor dintre graiuri (subdialecte, dialecte) şi limba literară (numită de Eugeniu Coşeriu şi exemplară), care, în cazul nostru, este aceeaşi pentru moldovenii de la est şi de la vest de Prut, ca şi pentru maramureşeni, crişeni, bănăţeni, olteni şi munteni. În lumina acestei indiscutabile realităţi, proiectate în cadrul teoriei coşeriene asupra limbii, impostura acelui (pseudo-) Dicţionar moldovenesc– românesc la care ne-am mai referit, apărut la Chişinău în 2005, este stigmatizată de la înălţimea ştiinţei (universale); din cuvintele (destul de dure, dar îndreptăţite) ale specialistului răzbate nu numai indignarea, ci şi durerea că noţiunea de „grai moldovenesc” este profanată. Astfel, dedesubturile demersului respectiv se clarifică: pe fondul românofobiei, s-a încropit o ridicolă proptea diversionistă întru susţinerea tot atât de puţin fondatului pe adevăr articol 13 din Constituţia Republicii Moldova.
* * *
în încheiere la secţiunea privind opiniile lingviştilor, trebuie să facem o remarcă în legătură cu vehemenţa şi patosul prezente în discursul acestora, dar şi al scriitorilor şi literaţilor: să ne amintim răspunsul pe care l-a dat Magistrul Eugeniu Coşeriu la întrebarea unui tânăr lingvist bucureştean, transmisă acestuia de Nadia Anghelescu: „De ce sunt basarabenii atât de patetici?”; Coşeriu, supărat, a dat următorul răspuns: „Pentru că voi (adică românii de dincoace de Prut) nu sunteţi cât ar trebui de patetici” (cf. Eugeniu Coşeriu, profesorul nostru, în „Adevărul literar şi artistic” din 17 sept. 2002, p. 12).
* * *
înainte de a încerca prezentarea pe care o binemerită editorul şi îngrijitorul acestui volum, ne face plăcere să înfăţişăm cititorilor şi contribuţia pe care o aduc la conturarea temelor în discuţie românii din ţară, al căror punct de vedere apare în dialogurile de faţă, prin reflecţii şi evaluări ce pun în lumină un aspect demn de întreaga noastră luare aminte şi apreciere.
Nu doar basarabenii sunt „cu ochii” pe România, nu doar aceştia sunt preocupaţi de integrarea culturală (inclusiv prin limba literară), dintr-o justificată nevoie de sincronizare sub semnul exigenţelor actualităţii. şi românii din ţară, ce au publicat în paginile revistei „Limba Română”, care au trecut Prutul în 1989 pe „podurile de flori”, dar, nu mult după aceea, s-au confruntat, adesea, cu palisadele de spini ale suspiciunilor oficialităţilor răsăritene (în ultimul timp chiar cu şicanele acestora), aşadar şi aceştia privesc cu ochi de frate la conaţionalii din Basarabia şi şi-au deschis inima faţă de ei, din aceeaşi dorinţă şi voinţă de convieţuire în respect, înţelegere şi preţuire. Există însă şi alte similitudini.
Unii dintre interlocutorii din ţară ai domnului Bantoş au avut şi ei funcţii şi responsabilităţi publice. Fostul primar de Vatra Dornei Petru ţaranu, care este „cronicar al Dornelor” şi poet, colaborator asiduu al revistei „Limba Română” (căreia, pe merit, îi aduce omagii), autor al unor publicaţii apărute în Republica Moldova, fiind chiar membru al Uniunii Scriitorilor din această ţară, ne oferă, aici, şi un portret al zonei natale, revendicată prin valori etnografice şi folclorice. Gheorghe Mihai Bârlea, profesor şi sociolog, a fost prefect al judeţului Maramureş (ni se pare că putem surprinde o firească atracţie a unui basarabean de la Râşcani pentru zonele de munte din ţară; îmi aduc aminte impresiile deosebite, între uimire şi entuziasm, ale profesorilor din Basarabia şi din Ucraina de câmpie veniţi la Iaşi pentru cursurile de vară ale Universităţii „Al.I.Cuza”, când îi conduceam prin cheile Bicazului!). Maramureşeanul îşi prezintă strădaniile pentru organizarea Memorialului de la Sighet şi este printre cei care vizitează susţinut Moldova de peste Prut, având contacte cu personalităţi oficiale ale momentului. Cu el se poate discuta despre poezie, dar şi despre actualitatea ecologică. Pe de altă parte, Theodor Codreanu „veghează” asupra fenomenului literar în general, cu bună aplicaţie şi asupra celui din Moldova, despre care scrie preocupat şi el de sincronizarea literaturii, dar şi de aceea a învăţământului modern. O noutate: profesorul de la Huşi este „transmodernist” şi ne explică de ce. Aurelia Rusu este o româncă trăitoare acum în Franţa, de unde vine, împreună cu soţul ei, Valeriu Rusu, la „baştina” acestuia. Ţine conferinţe la Universitatea de Stat din Chişinău şi la Academie, cu aplicaţia şi farmecul unei ardelence exigente şi eficiente ce este ca naştere (aşadar, Alexandru Bantoş i-a provocat la discuţii pe reprezentanţii aproape tuturor provinciilor româneşti!). Răspunsurile Domniei sale transmit devoţiunea unei foarte bune cunoscătoare a operei şi a gândirii eminesciene, teme de predilecţie prin care este în dialog cu o întreagă cultură şi se întâlneşte şi cu toţi scriitorii din stânga Prutului.
* * *
Măcar protocolul ne-ar obliga să încheiem această prezentare referindu-ne, succint, şi la jurnalistul şi omul de atitudine şi de cultură Alexandru Bantoş, dar trebuie să mărturisim că acest lucru ne face o deosebită plăcere. încercările iniţiale de a-i analiza prestaţia după grile de evaluare a tehnicii interviului (evenimenţial sau de opinie, interviu-portret, sau, pe de altă parte, „interviu-pâlnie”, când porneşte de la general, focalizând apoi un anumit fapt, sau „pâlnie inversată”, când particularul este punctul de plecare, interviu „cu ordine mascată” şi, apoi, clasificarea în interviuri explicative, justificative, directive etc.) au dat rezultate privind considerarea structurilor, dar s-au dovedit, până la urmă, inoperante pentru aprecierea reconstituirilor lucide, chiar dacă însufleţite, pe care avem satisfacţia să le citim în acest volum. Cel mai important aspect pe care totuşi îl putem prelua din teoria domeniului este acela că interviul este o operă jurnalistică având doi autori. Şi, în cazul de faţă, între aceştia nu se instituie un „joc de putere”, căci intervievatorul nu pune întrebări insidioase, nu vrea să-l surprindă pe interlocutor, nu urmăreşte senzaţionalul. împreună, cei doi autori dialoghează, construiesc, aproape în fiecare caz, un text de caracterizare a unei situaţii, a unui fapt, printr-un schimb de idei. Mai mult, se întâmplă uneori că Alexandru Bantoş îl „bombardează” pur şi simplu pe invitatul său cu serii întregi de întrebări – de fapt proprii mărturii sau dezvăluiri de opinii, ori că enunţul unei întrebări este mai lung decât răspunsul... Pentru că domnul Bantoş, filolog ca formaţie universitară, nu este doar ziaristul care s-a pregătit cum se cere pentru un interviu cu o personalitate reprezentativă, a cărei părere contează pentru public (o altă condiţie a jurnalismului care este aici din plin respectată); el însuşi s-a aflat în epocă în miezul evenimentelor, în calitate de factor de răspundere la Departamentul de Stat al Limbilor, după cum se află şi astăzi, ca redactor-şef al revistei „Limba Română”, director al Casei Limbii Române şi a lucrat în audiovizual, în presa cotidiană şi în redacţia unor publicaţii de cultură, unde a fost chiar coleg cu unii dintre cei intervievaţi ori evocaţi. Aşadar, unii dintre aceştia îi apreciază deschis relevanţa sau dificultatea întrebărilor şi i se pot adresa cu „dragă Alexandre!”, ori, protector, prin „dragul meu!”, ceea ce caracterizează stările de spirit ale unor confesiuni, atmosfera acestora: însăşi biografia lui Alexandru se împleteşte cu aceea a personalităţilor pe care le-a abordat pentru a con-vorbi...
Dar, şi nu o dată, o întrebare provoacă lungi naraţiuni pline de culoare, evocând locuri, oameni şi întâmplări, cuprinzând autoportrete sau portete de grup, din viaţa catedrelor sau a redacţiilor, ceea ce dă textelor savoarea de bună literatură; spiritul şi gustul nu s-au retras în faţa greutăţilor şi a adversităţii.
* * *
în sfârşit, şi câteva cuvinte de caracterizare a unor alte faţete ale filelor de cronică din Dialogurile de faţă, cu note privitoare la stilul discursurilor, care fac din această carte de conştiinţă şi o lectură atrăgătoare şi pasionantă.
Ce aspecte din viaţa de dinainte de 1989 revin la aproape toţi, aşadar, la cei mai mulţi dintre oaspeţii Casei Limbii Române de la Chişinău? teroarea deportărilor, foametea, presiunile psihologice exercitate prin suspiciuni privind nerespectarea „liniei Partidului” (dar, unele, nu ne-motivate, din perspectiva oficialităţilor), acuzaţiile de „românism” prin lecturi şi creaţie, dirijarea spre un anumit tip de pitoresc regional şi de „neprimejdios” exotism ale unor marginali şi marginalizaţi. Multe dintre aceste stări de lucruri ne sunt cunoscute şi nouă, celor din România; de exemplu, în speţă, de la un moment dat, chiar pentru publicaţiile ştiinţifice, s-a dat „directiva” să se ignore viaţa ştiinţifică şi literară din fosta R.S.S. Moldovenească (să nu se scrie „nici de bine, nici de rău”, de exemplu, să nu fie recenzate cărţi scrise de specialiştii de dincolo de Prut! Iar acestora cenzura le impunea să nu-i prea citeze pe autorii români...).
Ce amintiri le luminează existenţa şi, acum, ni-i apropie sufleteşte pe colegii basarabeni? Satul natal (eventual cu râpile şi glodurile lui), familia, părinţii, dintre care unii au făcut „şcoala la români” (evocarea, pe ton de preţuire, a celor „patru clase la români” am înregistrat-o şi noi, în cercetările de teren întreprinse, începând din anul 1992, împreună cu dialectologii de la Chişinău în cadrul proiectului Graiuri româneşti de la est de Carpaţi. Etno- şi sociotexte, sintagma respectivă constituindu-se într-o confirmare a mesajului transmis, în registru sarcastic, de Eugeniu Coşeriu în poemul Jandarmul român; să ne amintim doar ultimele versuri: „Ce greu era cu Românii! / Ce bine era cu Ruşii! / E vremea rănilor ce dor”).
Basarabenii şi-i amintesc, cu respect şi chiar cu duioşie, pe educatorii de veche formaţie şi conştiinţă profesională (printre care profesori de franceză ori de latină), evocă lecturile din clasicii români şi contactele, în mod forţat precare, cu românii şi cu viaţa culturală şi artistică din ţara ce trebuia să fie a tuturor.
În ceea ce priveşte stilul replicilor sau al naraţiunilor, am putut aprecia adesea expresivitatea vorbirii în registrele public informal şi familiar. Aşadar, stările de suflet ale celor intervievaţi, preaplinul trăirilor acestora când îşi evocă „baştina”, părinţii şi prietenii (dar şi duşmanii!) îşi găsesc o firească reflectare în expresia de coloratură populară. Selectăm doar câteva exemple. În discuţia despre cazul literar şi uman Ion Druţă, scriitorul de talent „retras” la Moscova, Grigore Vieru, pornind de la zicătoarea „cine cade în apă se prinde şi de şarpe”, se întreabă dacă nu cumva scriitorul respectiv nu va fi căzut cândva în vreo „bulboană”!? Iar Vladimir Beşleagă îşi punctează argumentările cu expresii din limbajul sămaşilor săi (şi ai noştri) de tipul „Asta-i altă gâscă”, „altă făină se macină acum la moară”, după cum, pentru o promisiune editorială neonorată, presupune că a fost lăsată „pe la Paştele cailor”! Nu mai puţin colorate sunt mijloacele expresive ale americanizatului de câteva decenii Jon Cepoi: el a reuşit pentru că „meseria e brăţară de aur”; să te adaptezi la cerinţele vieţii americane nu e „floare la ureche”, pentru că nici acolo „nu umblă câinii cu colaci în coadă”...
La rândul său, lingvistul Vasile Pavel, analizând frauda ştiinţifică la care ne-am referit, aşa-zisul Dicţionar moldovenesc– românesc, constată că deşi autorul, Vasile Stati, ca dialectolog, ştie cum se prezintă lucrurile în realitate, prin acest act „scuipă în fântână”. Iar alt lingvist, acad. Anatol Ciobanu, când aminteşte că, în 1991, speranţele lingviştilor de a fi revizuită, de către Parlament, legislaţia anterioară privitoare la statutul limbii oficiale a statului nu s-au realizat, conchide astfel: „în consecinţă, am rămas cu covata spartă”. După cum literatul Ion Ciocanu explică, astfel, refuzul lingviştilor de a colabora, la un moment dat, la emisiunile cenzurate ale radioului şi televiziunii: „să te laşi miţuit de foarfecele ideologice” ale conducerii Companiei „din dealul Schinoasei” înseamnă „să te dezonorezi”. Iată şi alte expresii: „a nu şti de unde sare iepurele”, „a vorbi cu mâna pe inimă”, „dreptatea era cu capul spart”.
Există şi alte, multe, dovezi că, atunci când pledează pentru dreptul la „limba română”, moldovenii din Basarabia nu proclamă doar un nobil ataşament la ideea de un singur idiom de cultură, unitar, în spaţiul nostru etnic, ci atestă şi faptul că stăpânesc şi folosesc nuanţat această limbă, cu toate valorile ei expresive.
Nu lipsesc nici cuvintele sau expresiile „tari”, de stigmatizare sau de dojană; acestea marchează oralitatea exprimării, ceea ce adaugă un plus de autenticitate textelor aparţinând speciei jurnalistice pe care o ilustrează volumul de faţă: „normele” de scriere de la un moment dat reprezentau „o ticăloşie”; autorul uneia dintre lucrările aspru criticate este „un criminal al culturii”; pentru că sunt jurnalişti care „sar dintr-o luntre într-alta”, un scriitor îi adresează intervievatorului interogaţia retorică „Nu simţi că în aer pluteşte o duhneală greţoasă?”. Dar despre patosul discursurilor incriminatoare ale basarabenilor am mai vorbit şi nu este cazul să-l mai justificăm!
Deşi moldovenii ar fi totuşi cam „mălăieţi”, după cum consideră Grigore Vieru (pe poet chiar nu-l „doare capul că străinul nu doreşte să ne înveţe limba”), speranţele lor nu au apus, iar tot ce fac lingviştii şi literaţii în lupta pentru a-şi cuceri drepturile, fireşti, le dă şi ne dă încredere în viitor.
* * *
Din toate aceste motive, Dialogurile, constituind o concludentă şi frumoasă ilustrare a profilului şi a reuşitelor revistei „Limba Română” de la Chişinău, reprezintă, într-adevăr, o carte de rememorare necesară. Dacă, direct (sau printre cuvinte), intervenţiile românilor din Basarabia – participanţi la aceste convorbiri – sunt străbătute de un sentiment de insatisfacţie, de neîmplinire, tabloul general nu este acela al unei lupte pierdute; pentru cititor, ansamblul este luminat de victorii de etapă asupra dictatului şi neadevărului, asupra inerţiei şi nepăsării. Şi lumină aduce, în primul rând, curajul, conştientizarea situaţiei, dreapta judecată, permanenta preocupare pentru mai bine în viitor.
Iar toate acestea sunt mărturii ale credinţei în „izbânda limbii române”, ce însoţeşte lectura şi care mai stăruie după ce ai încheiat-o. Cu această stare sufletească şi cu speranţa că va avea aceleaşi trăiri şi satisfacţii, îi recomandăm cititorului Dialogurile, ca frescă mereu de actualitate, care ne vorbeşte cu adevăr, cu forţă şi inspirat despre limba noastră, despre viaţa noastră.
Dar şi despre datoriile noastre!
Stelian Dumistrăcel
[1] Majoritatea textelor incluse în această carte au apărut iniţial în revista „Limba Română” (1991-2005) şi în volumul Limba română este patria mea (344 p.). Antologie de texte publicate în revista „Limba Română” (Chişinău, 1991-1996, selecţie şi prefaţă: Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română”, Fundaţia Culturală „Grai şi Suflet”, Chişinău, 1996).