În gura foametei de Alexei Vakulovski
Pentru tipar;)
În gura foametei (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011, 240 p.) este un document cutremurător pe care ar trebui să-l citească orice român dornic să-şi cunoască ţara, neamul şi istoria... Când s-a propus să publicăm această carte zguduitoare, pe care „confraţii noştri occidentalizaţi” din Ţară au refuzat-o, am avut unele rezerve. Acum îmi dau seama însă că prin tipărirea ei am contribuit, foarte puţin, e adevărat, la restabilirea adevărului, la clarificarea perioadei de exterminare prin care au trecut fraţii noştri basarabeni imediat după război. Adresăm, pe această cale, felicitări doamnei Flori Bălănescu, sufletul acestui proiect, şi omagii postume autorului, care a migălit ani de zile să strângă amintirile victimelor şi să le aştearnă pe hârtie...
În anii ’80, când am publicat în Statele Unite cartea Basarabia şi Bucovina, am observat din statisticile oficiale sovietice ale perioadei imediat postbelice că „lipseau” numai din Republica Moldova cel puţin 200 de mii de oameni. Pentru Bucovina de Nord, precum şi nordul şi sudul Basarabiei, anexate în mod arbitrar la Ucraina, unde ucrainenii s-au comportat uneori chiar mai mârşav decât ruşii, nu aveam date statistice. Numai Dumnezeu ştie câţi români au fost exterminaţi în acele regiuni! Apoi, când în 1989 am ajuns la Chişinău şi am întâlnit supravieţuitori ai genocidului, mi s-a spus că după calculele lor circa un milion de basarabeni au fost deportaţi, executaţi ori au murit de foame. Am avut îndoieli atunci asupra unei asemenea cifre, pentru că îmi lipseau dovezile. Alexei Vakulovski m-a convins însă de dincolo de mormânt prin această carte că cifrele nu erau exagerate. Ruşii, comuniştii, alogenii sovietici şi cozile lor de topor din Basarabia şi Bucovina au exterminat într-adevăr un sfert din populaţia românească ocupată în 1940 şi reanexată în 1944.
Volumul În gura foametei este o colecţie de mărturii ale supravieţuitorilor din satul autorului, Antoneşti, fiinţe umane care în timpul foametei din 1946-1947 aveau vârsta cuprinsă între 6 şi 14 ani. Un lucru foarte important trebuie precizat de la început, pentru că nu reiese din lectura mărturiilor. Ţăranii rămaşi la sate în Basarabia în 1944 erau cu precădere săraci şi cu puţină ştiinţă de carte. Intelectualii, oamenii înstăriţi, cei cu sentimente româneşti bine cunoscute fuseseră deja arestaţi, împuşcaţi ori deportaţi în Siberia încă din 1940. Fratele Paul Goma descrie foarte bine în cărţile sale acele timpuri îngrozitor de negre. Acum venise rândul oamenilor simpli să fie exterminaţi. Iată ce mărturiseşte Vasile Gaidău la bătrâneţe, care pe vremea foametei avea doar opt ani: „Foametea a fost foarte bine pusă la cale... acum îmi dau seama de asta... a fost organizată. Au vrut staliniştii să ne măture de pe faţa pământului. Eu atunci, în plină foamete, am rămas fără tată la şase ani, iar la şapte ani şi jumătate am rămas şi fără mamă... Se ducea fratele Mihai, născut în 1932, la baltă, spărgea gheaţa, aduna scoici, papură, le prefăceam în turte şi le mâncam. Eram patru fraţi... Cum se vede, s-a gândit cineva că războiul i-a ucis pe puţini dintr-ai noştri şi s-au gândit animalele să născocească alt război, cel al foametei... A murit sora lui tata, a murit cumnatul lui tata, a murit mătuşa Olimpia, a murit mătuşa Irina... Au murit mai mulţi. Era mare foamete” (p. 215).
Cei informaţi despre foametea din Ucraina din anii ’30 regăsesc în Basarabia toate elementele bestiale ale genocidului. Activiştii de partid, majoritatea venetici, şi vânduţii locali confiscau tot ce agonisiseră ţăranii din puţina recoltă a anului 1946... Ba mai mult, deseori îi întrebau pe ţărani dacă sunt ruşi sau români, tratându-i pe români cu o brutalitate deosebită... Măturau podurile bieţilor oameni de ultimele grăunţe, spărgeau zidurile caselor în căutarea alimentelor ascunse, găureau pământul peste tot să găsească ceea ce doseau ţăranii. Din cei care ascunseseră ceva alimente pentru copii, mulţi au fost arestaţi, condamnaţi şi trimişi în Siberia. Consecinţele au fost macabre... Au mâncat oamenii tot ce se putea ingera pentru a supravieţui. Gavril Banaru avea opt ani, dar îşi aduce bine aminte: „În 1946 a murit un frate de al tatălui meu. Sidor Banaru îl chema. El, săracul, neavând ce mânca, s-a dus în baltă după papură, după rădăcini de stuf, le-a adus acasă, a încropit din rădăcinile acelea un soi de mâncare şi şi-a amăgit foamea. N-a răbdat unchiul Sidor să usuce rădăcinile, să le râşnească şi să coacă turta din ele. El le-a fiert şi le-a mâncat aşa, verzi încă, necoapte. Le-a mâncat, s-a umflat şi a murit” (p. 211).
Cosma Munteanu, născut în 1936, redă următoarele la pagina 181: „Într-o vreme văzând că nu avem cu ce amăgi stomacul, am spălat opincile şi mama le-a pus în sobă, la copt. Când le-a scos din cuptor, mai nu am leşinat de mirosul lor plăcut. Ne băteam cu sora mea pentru ele. Când am mâncat opincile, am dat-o pe cizme, pe pantofi, pe sandale... Umblam cu sora mea Tecla prin pod să căutăm vreo bucată de opincă”... În continuare, tot el povesteşte: „Ţin minte, a venit la noi mama mamei mele, adică bunica mea. Nu avea ce mânca. Nici noi nu aveam ce mânca. Am culcat-o pe un pat lângă sobă. Să-i fie măcar cald. Iar dimineaţa am găsit-o moartă” (p. 183).
Este greu de spus câţi oameni au murit, dar sunt convins că au murit probabil un sfert din locuitori. Şi s-au înregistrat chiar şi cazuri de canibalism... „La noi în sat oamenii, ca să nu moară de foame, au mâncat şi coaje de copac, şi iarbă, şi miez de răsărită, şi papură, şi câini, şi mâţe, şi cioroi, şi scoici, şi şobolani, dar mulţumim, nici un caz nu a fost să-şi mănânce propriii copii, afirma V. Gaidău... La Purcari însă, ca să se salveze, două femei au hotărât să-şi mănânce copiii. Au mâncat un copil, iar când urma să-l taie pe al doilea, mama lui n-a vrut să-l ucidă... Femeia aceea care şi-a mâncat propriul ei copil a fost pedepsită şi s-a întors din lagăr cu o fată luată de suflet” (p. 140)... Aflăm din carte că au fost, de asemenea, cazuri de mame cu mai mulţi copii care au ales să-i sacrifice pe cei mici pentru a-i salva de la pieire pe cei mai mărişori (Maria Chirilov, p. 165).
Cei morţi de foame erau ridicaţi când se putea de cei care mai aveau puţină vlagă şi erau aruncaţi în gropi comune. Unele victime au fost îngropate de vii, iar un bărbat a reuşit să răzbată de sub maldărul de cadavre unde fusese aruncat şi să revină acasă... „Femeia lui Toderică Spătaru leşinase, nu murise. Când au pus-o în groapă, ea încă da din mâini şi din picioare... Au pus alte trupuri deasupra şi au dat ţărâna peste ei”. Martora Valentina redă la pagina 200 cum „a înviat” tatăl ei, căruia îi spuneau taca: „Taca a mâncat turte din lobodă şi s-a umflat. L-au dus şi l-au lăsat sub gardul cimitirului. Nu mai aveau putere să-i sape groapa... Dar el pe la o vreme şi-a revenit, n-a vrut să rămână cu morţii. Oamenii care trăiau lângă cimitir au observat că taca se zbuciuma, că vroia să se ridice. L-au luat la casa lor, apoi i-au chemat pe ai noştri... A crescut taca zece copii...”.
Am încercat să subliniez câteva paragrafe pentru a le utiliza în această recenzie, dar m-am trezit reproducând mai mult. Iată totuşi un gând de bătrâneţe al Feodosiei Chitic: „Am fost şapte copii cândva, dar am rămas numai eu, una. Mi-e dor de ei. Uneori mă cheamă prin somn, eu mă trezesc şi plâng. Unde sunteţi mamă şi tată, surorilor Maria, Grăchina, Dusea? Unde sunteţi fraţilor Simion, Anton şi Vasile? Scot fotografiile lor şi vorbesc cu ei, şi vorbesc până mă satur” (p. 62).
Descoperi în lectura cărţii cazuri frumoase de omenie, cazuri de sălbăticie inumană, cazuri de tragedie grotescă şi gânduri de înţelepciune. Iată ce afirmă Iacob Meşteşug în anii relativ buni din urmă, adică prin ’80, când au fost culese aceste mărturii: „Tare scumpă a fost mama noastră. Era numai inimă. Ne învăţa numai de bine. Am fost crescuţi noi cu învăţătura părinţilor, dar nu prea am avut noroc în viaţă. Acum văd că cei hoţi şi porcoşi îs la putere, ei taie şi spânzură...” (p. 196). Acesta a fost începutul ocupaţiei Sovietice în Basarabia! Aşa a fost comunismul! Aceasta a fost „omenia” rusului şi a omului internaţional pe care l-a creat marxismul. Şi când te gândeşti că azi nici Moscova, nici ruşii din Moldova, împreună cu cozile lor de topor, nu regretă acele timpuri... În ce priveşte situaţia românilor din sudul Basarabiei anexat de Ucraina, în aceste zile autorităţile şoviniste locale umblă să confişte povestea Capra cu trei iezi de Ion Creangă pe motiv că ar reprezenta „imperialismul românesc”. Iar biserica românească recent construită la Hagi Curda este ameninţată de cazaci...
În opinia mea cartea În gura foametei ar trebui reeditată în mii şi mii de exemplare şi trecută pe lista cărţilor obligatorii pentru toţi elevii şi studenţii. O eventuală nouă ediţie ar trebui să aibă o notă explicativă ceva mai amplă privind contextul socioistoric şi politic al tragediei, o listă de cuvinte regionale pe care unii cititori nu le cunosc şi, eventual, o hartă a zonei din sudul Basarabiei la care se referă mărturiile.