Iubirea şi tristeţea în ecuaţii lirice
Pentru tipar;)
Ianoş Turcanu este esenţialmente un neoromantic dublat de un neoimpresionist, care pune în trăire şi în privire pasionalitate şi ardoare, văzând totul în lumini şi umbre. Structura versului e simplă şi punctiformă, fiind supusă pulsaţiei, reacţiei sufleteşti de moment, străluminării de culori. Momentele şi „întâmplările” naturii sunt momentele şi „întâmplările” inimii, în acest sens ne spune că a inventat un inimometru, ca o altă „unitate subdivizionară” („...doar cu timpul înţelegi / că toate în lume, mari sau mici, se măsoară cu inima”).
Structural e, prin urmare, un bicord care asociază discret bucuria senină a iluminărilor cu tristeţea mohorâtă a pătrunderii fulgerătoare a esenţelor. E un hedonist rezervat, care ne propune idile de dragoste uşor sau intens senzualizate şi marcate de o tentă melancolică ce survine ca o poantă epigramatică. Instantaneele „inimometrice” alternează „sistolele” şi „diastolele”, prezentându-ne o cardiogramă sentimentală variată.
În apele translucide ale luminii estivale se strecoară tristeţile autumnale, amintirea şi uitarea. Momentul plenar al iubirii se „îndepărtează”, devine evanescent. Iubirea şi tristeţea sunt puse într-o ecuaţie, într-o cumpănă ce balansează permanent ca la Bacovia: „Iubita mea cu buze-amare, / tu eşti de-acum / numai o depărtare. // Undeva, / lângă o graniţă imaginară, / s-a înecat iubirea, / în apa luminii de vară, / doar visul subţire, / ca firul de iarbă, / ghilotinează trecutul, / precum o salbă // Prin salcâmi mai ard / vechi felinare, / dar treptat se vor stinge, / ca o suflare. // Eşti de acum / numai o depărtare, / iubita mea cu buze amare” (Depărtare).
Miniaturalul este stihia lui Ianoş Turcanu, marca sa individuală, versul luând fiinţă dintr-o trăsătură graţios creionată, dintr-o tuşă coloristică, dintr-o dispoziţie ludică sau dintr-o formulare aforistică. Este firesc ca să cultive „micul poem”, crochiul, schiţa pastelistă, instantaneul liric sentimentalizat: „Octombrie. Amiază caldă. / Joc de cuvinte şi priviri, / de parcă-o zi spre alta cată, alunecând în amintiri. // Lumini şi umbre. Frunze arse. / Un aer miresmat şi dens / Măsuţe triste pe terasă, / Fără consumatori ades. // Miniatură de amiază. / Melancolii legate nod. / Nu înţeleg ce te-ntristează. / E toamnă doar. Atâta tot” (Miniatură).
Poeziile lui Ianoş Ţurcanu sunt expresii condensate ale universului mic, restrângându-se adesea la un „nucleu”, la un paradox, la un punct nevralgic al trăirii, la o esenţă a lucrurilor constatată ad-hoc, la o iluminare interioară sau exterioară, antropomorfizată: „Vin toamnele, / fără vreun semn, / ca o boală ascunsă / ce goleşte arţarii, / cu faţa galbenă / de lemn / în care se retrag / de ploaie carii” (Fără vreun semn); „Admir conturul lunii / zgâriat / de-un fir / tremurător / de trestie” (Nocturnă)”; „Inima tresare, / surprinsă de poezie / şi de viaţă, / la fel ca orbul / când îi cade / o umbră-ntâmplător / pe faţă” (Surprindere); „În ochii tăi verzui / de mă afund, / eu cred / un pic / în nemurire, / ca marinarii / ce pornesc / spre Sud / pentru o lungă amăgire” (Amăgire); „ Apoi a venit / amiaza fierbinte / cu răsfrângeri de bronz aurit / şi soarele, / ca un copil cuminte, / pe coapsele tale / a aţipit” (Litoral); „Timpul s-a retras / asemeni mării / lăsând în urmă / un deşert / şi doar speranţa / este încă vie, / ca o şopârlă / pitulită în nisip” (Timpul).
Profesiunea de credinţă a poetului este să înveţe a rosti „cuvinte simple” ca „zborul unei frunze” („Toată creaţia mea / la atâta / s-ar putea limita”), iar biografia sa nu e decât luminare de amintiri într-o ardere sufletească, amintiri ce nici nu se prea văd în „zilele sclipitoare”.
Poetul preferă versul disciplinat şi melodios, având la activ multe texte transpuse pe muzică.
Ştie a se copilări cu gravitate, dialogând cu cei mici prin intermediul jocului, istorioarei cu haz (Omul cu cap pătrat, Insula Madagascar, Cucul cu cucui, Motanul Navigator).Şi în acest domeniu excelează prin miniatural, surprinzând întâmplări hazlii cu animale sentimentale: „Un hipopotam posac, / Noaptea, a ieşit din lac, / A băgat luna în sac / şi a pus-o într-un copac. // Insă nu a fost atent / Şi avu un accident: / Luna, când se frânse ramul, / Rău lovi hipopotamul” (Hipopotamul).
Este şi autor de aforisme, această înclinaţie spre gnomic fiind mai generală şi ţinând de „constituţia sa”, de comportamentul său liric. Aforismele sunt concepute şi ele ca nişte miniaturi, ca nişte iluminări sufleteşti, ca nişte momente de spirit: „De uitare se tem şi morţii”; „ Unde se termină cultura, începe ura”; „Produsul finit al gloriei este cenuşa”, „Shakespeare a transformat groparii în filosofi”, „La omul rău poarta e deschisă de vânt”, „ Dacă ţi-au slăbit vederile, nu înseamnă că stelele nu mai lucesc”; „Licuricii consideră că lumina le întunecă viaţa”, „ Când a născut doina, codrul era îndrăgostit”; „Bucuriile sunt relative. Numai tristeţea e absolută”; „Orice om are clipe pline de eternitate”. De generalităţile inerente îl salvează formula lirică şi umorul.
Ianoş Ţurcanu este, înainte de toate, un poet al iubirii, văzând în acest sentiment o expresie a deplinătăţii. Versurile erotice sunt pătrunse de o sensibilitate lirică fină care dă măsura adevărată a darului său artistic: „E vie-n biata-mi inimă, / iubirea. / Atunci, atunci eu numele / I-am săpat în piatră, / i-am scrijelit cu unghiile rupte, / cu tot cu suferinţe, gânduri, dor, / ca mai apoi, / drept consolare, / ea cruce să-mi devină pe mormânt, / iubirea” (Am ascuns iubirea...).