Eminescu şi Ştefan cel Mare într-o cronică a serbărilor de la Putna
Pentru tipar;)
Această carte, care înfăţişează o minuţioasă reconstituire documentară, este o primă cronică exhaustivă a Serbărilor de la Putna din 1871 organizate de Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi Societatea „România Jună”. Nu lipsesc nici referinţele la alte manifestări petrecute la 1904 sau 1957.
Ea este revelatoare prin fondul său arhivistico-documentar, dar şi prin prezentarea întregului fenomen care este intersectarea – în frământata istorie a românilor – a celor două personalităţi axiale: Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Eminescu, care impun blazonul ontologic de nobleţe al neamului românesc. Profesorul Victor Crăciun îşi valorifică aici întregul său dar de cercetător avizat al istoriei culturale româneşti, al evenimentelor-cheie care au întemeiat-o şi continuat-o pe „un şir fenomenologic” de care vorbea însuşi marele poet.
Pentru Eminescu, Ştefan cel Mare este exponentul începuturilor istorice aurorale, „bunul sălbatic” întemeietor, „campion al creştinătăţii”. Poetul îşi proiectează în el, după cum am arătat, eul său cu şansele afirmării fiinţiale. Cu acest statut ontologic binecredinciosul voievod apare în poezia, dramaturgia şi ziaristica eminesciană. Autorul Doinei, care obţine contururi de testament mitopo(i)etic naţional, ca şi Mai am un singur dor, ce are un caracter testamentar general-existenţial, este primul care vorbeşte despre personalitatea europeană a lui Ştefan cel Mare, pe care o evocăm şi o invocăm şi astăzi când visăm la Europa unită sub semnul valorilor creştine, pe care le apăra şi le sporea luminatul voievod român.
Documentele expuse, operele analizate, anturajul descris conturează o modelare exemplară sub semnul tutelar al lui Ştefan cel Mare care rămâne pentru Eminescu un constant pattern.
În primul rând, aşa cum demonstrează cu lux de amănunte adeveritoare autorul, Eminescu se modelează ca un esenţial homo religiosus. Ştefan cel Mare se impune – în codul deontologic pe care şi-l doreşte dintru începuturi – ca un arhitect de crez naţional. Prin însuşi programul Serbărilor de la Putna şi prin intervenţiile sale publicistice Eminescu încerca să imprime „mişcământului” naţional o singură direcţiune spirituală. „Ziaristul, notează autorul, şi-a început cariera sub semnul adevărului şi cutezanţei, permanent slujbar al crezului naţional.” El şi-a asumat acest rol de inteligenţă cenuşie, de ghid moral, şi nu pe cel de „şef de coloană” pe care l-a avut fără voia sa.
Prin luminile noi, pe care le aruncă asupra personalităţii eminesciene documentele „puse pe tapet”, prin acurateţea şi prospeţimea exegetică, volumul lui Victor Crăciun devine din clipa apariţiei o carte de referinţă.