Să ne înţelegem limba, să o iubim şi să o respectăm
Pentru tipar„...cugetă bine, adică după legile cugetământului (logicei); răspică fiecare cugetare prin cuvânt anumit şi fiecare referinţă de cugetare prin formă anumită, iar de n-ai cuvânt şi formă pentru vreo cugetare şi pentru vreo referinţă, formează-le amândouă; scrie cum vorbeşti; însă vorbeşte, scrie şi formează fiecare cuvânt aşa cum să fie regulariu, uşor de rostit şi dulce sunătoriu.”
Aron Pumnul.
E dat oricărui individ să se formeze într-o limbă, limba sa maternă, pe care, risc să fiu considerat mecanicist, o asimilează odată cu laptele mamei. Aşa se explică şi atributul matern. Oricât s-ar apropia de altă limbă, ce poate deveni una în care se exprimă mai uşor, eventual chiar deplin, aceasta nu va fi şi maternă, căci limba maternă e unică, e limba prin care individul în cauză ia lumea în stăpânire, învăţând să-i descifreze tainele, apropriind-o, formându-şi propriul univers. Aşa trebuie înţeleasă afirmaţia lui Eminescu, după care limba e stăpâna noastră. Ea ne ghidează în labirinturile nesfârşite ale realităţii. De aici rezultă una dintre sarcinile fundamentale ale şcolii, cultivarea limbii; fără o limbă suficient cultivată, evoluţia spirituală a omului este de neconceput.
Facem abstracție de situaţia nevăzătorilor sau a surdo-muţilor, căci ei au modul lor de a comunica, au deci limbajul lor, fundamentat pe limbajul articulat, întocmai ca alte limbaje, cum ar fi cel, elementar, al semnelor de circulaţie. Nu se exclude de aici nici comunicarea prin artă, fie vizuală, acustică sau combinată; înţelegerea artei – creaţie a unor oameni cu aptitudini speciale – se realizează tot prin intermediul cuvintelor, ca şi educarea pentru artă.
Afirmaţia conform căreia nimic nu există dincolo de cuvinte (nu e nimeni pe pământ să mă scoată din cuvânt, spune o veche vorbă românească) e un truism, care reclamă o precizare privind virtuţile cuvântului, atât din perspectiva vorbitorului, cât şi din perspectiva receptorului.
Vom ilustra afirmaţia noastră folosindu-ne de Eminescu, oferit adesea drept model de limpezime a tot ceea ce spune. Adresându-se Luceafărului, fata de împărat îi mărturiseşte incapacitatea de a pricepe ceea ce acesta îi spusese pe înţeles: „Deşi vorbeşti pe înţeles, / Eu nu te pot pricepe”. Nedumerit rămâne şi cititorul atent al poemului, căci ce e pe înţeles n-ar trebui să rămână nepriceput, de aceea trebuie să revadă dialogul purtat anterior de cele două personaje. Se reţin cele două perspective asupra aceleiaşi realităţi. Ceea ce oferă Luceafărul, palate de mărgean în afundurile oceanului sau cerurile înalte, o sperie pe pământeana fată de împărat, căci se află dincolo de hotarele vieţii, iar dincolo de viaţă e moartea. I-o spune Luceafărului chiar de la prima lui întrupare: „eu sunt vie, tu eşti / Şi ochiul tău mă-ngheaţă”. Antiteza viaţă – moarte capătă alt contur în viziunea Luceafărului: „eu sunt nemuritor / Şi tu eşti muritoare”. Ceea ce pentru el e nemurire („Acolo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe”) pentru ea e moarte. Opoziţiei viaţă – moarte i se opune opoziţia vremelnicie – veşnicie. La nivelul structurii de suprafaţă totul e pe înţeles, dar în structura de adâncime semnificaţiile se restructurează, nemaifiind totdeauna pricepute. Este ca în cazul lui Păcală, care, invitat ca, la plecare, să tragă uşa după el, rămâne, în mod voit, la nivelul structurii de suprafaţă, ca atare scoate uşa din ţâţâni şi o trage după el, fie târâş, fie în spinare.
S-a vorbit adesea despre capacitatea limbii de a asigura veşmintele necesare oricăror gânduri, acceptată de unii, contestată de alţii. Indiferent de poziţie, un lucru trebuie recunoscut de toată lumea: ca gândul să se înalţe, are nevoie să se întrupeze în cuvinte, oricare ar fi statutul cultural sau domeniul de activitate al celui în cauză. Aceasta reclamă însă cunoaşterea profundă a virtuţilor limbii, idee ce reactualizează sarcina şcolii, iar virtuţile limbii se manifestă pe compartimente şi registre, unele mai conservatoare, mai riguros normate, altele mai deschise la inovaţii, mai permisive pentru manifestarea individualităţii fiecăruia. Morfologia, foarte conservatoare, probând în cea mai mare măsură romanitatea limbii române, este şi cel mai riguros normalizată, în timp ce vocabularul, legat cel mai strâns de viaţa socială, este compartimentul cel mai mobil, în care individualitatea se manifestă în cel mai înalt grad, atât pe axa paradigmatică, cât şi pe axa sintagmatică, ce angajează sintaxa. În aceste compartimente se produc cele mai numeroase abateri, uneori cu implicaţii în evoluţia limbii.
Se cuvine să lămurim, înainte de toate, conceptul abatere, confundat adesea cu greşeala. Orice tendinţă din limbă se manifestă la început ca abatere de la normele limbii, dar pe parcurs unele se impun, devin norme. Tendinţele care nu se impun ca norme pot continua să existe ca greşeli, unele fiind abandonate. Trecerea de la lat. cena la rom. cină s-a produs ca urmare a tendinţei de închidere a lui a neaccentuat şi a lui e accentuat urmat de n. Această tendinţă, manifestată la început ca o abatere de la normele de pronunţare din latina clasică, a avut ca rezultat schimbarea normelor de articulare a celor două sunete şi chiar apariţia unui sunet nou, ă. Astăzi ar fi greşeală ca cineva să pronunţe româneşte cena, cu gândul că aşa îi va respecta etimologia.
Abaterile de la normele limbii române literare, promovate într-o vreme pentru a susţine existenţa limbii moldoveneşti, ca o realitate diferită de limba română, s-au dovedit a fi o greşeală, chiar dacă este adevărat că vorbirea românească de la est de Prut are particularităţi prin care se deosebeşte de vorbirea din alte regiuni, afirmaţie valabilă pentru vorbirea din orice alt teritoriu al limbii române.
Există astăzi greşeli datorate nerespectării registrelor şi confundării planurilor limbii. Se întâmplă în cazul folosirii unor expresii ca mea culpa „greşeala mea”, in extremis „în ultimă instanţă”, persona non grata „persoană nedorită” etc., expresii latineşti ce trebuie să fie rostite după normele limbii latine, nu după normele limbii române. Limba latină clasică nu avea diftongii ea şi oa şi nici vocala î, ca atare mea se pronunţă în două silabe, me-a, chiar dacă lat. mea este la originea rom. mea, cu care însă nu trebuie să se confunde, deosebindu-se prin rostire şi aparţinând unor limbi diferite. Situaţia este similară pentru persona, cuvânt latinesc ce nu trebuie confundat cu rom. persoană, împrumutat din latină. În limbajul comentatorilor sportivi, şi nu numai, apare frecvent pronunţarea în extremis, confundându-se prepoziţia latinească in cu rom. în, care au acelaşi sens. Dar confuzii de acest fel, mărturisind lipsa de cunoştinţe a celor care nu ştiu că nu ştiu şi lipsa de interes adevărat pentru propria exprimare, producând expresii hibride, nu sunt specifice perioadei actuale. E suficient să amintim unul dintre personajele lui Caragiale, care anunţa în L’Indépendance roumaine: „Madame Esmeralde Piscopesco, five o’clock tea tous les jeudies”, într-un amestec ciudat de franceză şi engleză – frangleză1.
Astfel de greşeli, ce privesc folosirea unor cuvinte sau a unor expresii din alte limbi în enunţuri româneşti, au atras atenţia în ultima vreme, datorită frecvenţei lor, nu numai specialiştilor, ci şi, mai ales, a nespecialiştilor, scandalizaţi pentru agresarea personalităţii limbii române şi scăderea calităţii comunicării. O privire atentă asupra evoluţiei limbii române evidenţiază însă faptul că astfel de momente au mai existat.
S-a vorbit mult despre şocul pe care l-a suferit limba română când a început traducerea textelor de natura cea mai diversă din limba slavă. Lipsiţi de cunoştinţe suficiente privitoare, fie la limba slavă, fie la limba română, fie la ambele, dar şi de ştiinţa şi arta traducerii, la începuturile ei, iar pe de altă parte încorsetaţi de concepţia timpului, care accepta doar traducerea mot à mot şi păstrarea sintaxei originalului, traducătorii au contribuit la preluarea multor cuvinte şi expresii slave, precum şi a unor structuri sintactice improprii limbii române. A fost un val care în prima parte îndepărta limba scrisă de cea vorbită, dar o şi pregătea pentru ceea ce urma să fie, instrument capabil să asigure accesul la alte culturi, îmbogăţindu-i vocabularul cu cuvintele necesare şi creând o sintaxă mai flexibilă, în stare să exprime judecăţi şi trăiri mai complexe, proces accentuat odată cu apelul la alte surse ale traducerilor. Traducerile succesive pentru părţi din Biblie (Palia de la Orăştie, Noul Testament de la Bălgrad) sau pentru Biblie în întregul ei (Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Samuil Micu etc.) sunt argumente suficiente în favoarea afirmaţiei făcute.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu influenţa franceză în secolul al XIX-lea şi mai târziu, considerată la un anumit moment sufocantă pentru limba şi cultura română2, o situaţie asemănătoare având în Transilvania, Banat, Bucovina influenţa germană. Şi de această dată însă limba română a ieşit îmbogăţită, devenind un instrument apt să asigure veşminte adecvate oricăror nevoi de comunicare pretinse de societate.
Suntem astăzi martorii unei situaţii similare, puse pe seama influenţei engleze, fie ea la nivelul unui nou jargon, fie la nivelul limbii literare. Stilul publicistic, aspect particular al limbii literare, pare a fi cel mai bântuit de această pornire, iar faptul este explicabil, dacă avem în vedere rolul pe care şi-l asumă astăzi presa. Nevoia de transpunere cât mai rapidă în româneşte, pentru a avea primatul asupra punerii veştilor în circulaţie, dublată, în unele cazuri, de insuficientă cunoaştere a limbii engleze, ca şi a limbii române, provoacă neajunsuri în asigurarea ţinutei corespunzătoare a limbii. Atragerea atenţiei asupra ţinutei neglijente sau a unor greşeli flagrante în folosirea unor cuvinte sau formanţi (determinat, în loc de hotărât; focusa, care l-a înlocuit pe focaliza şi pe tehnicul cala, în loc de centra, concentra; locaţie, cu accepţii total neaşteptate, ca în exemplul locaţia cu denumirea doar din vocale „localitatea cu numele format doar din vocale”, probând folosirea cuvintelor cu sens în cel mai bun caz aproximativ; mega etc.) este utilă, punând în lumină nu numai greşelile, ci şi pericolul şablonizării limbii3. Avem însă convingerea că şi aceste fapte de limbă, ca tot ce e impus de modă4, vor fi abandonate şi limba noastră îşi va păstra personalitatea şi îşi va spori strălucirea.
Voi pune aici în discuţie greşeli care s-au impus şi sunt astăzi acceptate ca normale, impuse de uz5 şi greşeli pe cale de a se impune, fără a fi determinate de vreo influenţă străină. Voi ilustra ambele situaţii cu pronunţarea numelor de persoane, care, spre deosebire de numele comune, nu pot fi evitate în comunicare6. Discuţia aceasta este utilă pentru onomastica românească, în general, dar, în mod special, pentru onomastica din Basarabia, supusă unei foarte puternice influenţe ruseşti şi îi voi omagia din tot sufletul pe cei care au militat pentru cultivarea structurilor de profunzime ale limbii şi ale onomasticii româneşti, pentru recâştigarea structurilor periclitate.
Încercările de impunere a ortografiei etimologice şi derivaţioniste din secolul al XIX-lea şi abandonarea după scurtă vreme a normelor ce nu apucaseră să fie pricepute şi să se impună au lăsat urme până astăzi, producând devieri de la normele fireşti ale limbii. Una dintre norme prevedea scrierea sunetelor /ş/ şi /ţ/, inexistente în latină, prin s şi t, din care proveneau în cele mai multe cazuri, urmate de i, iar o altă normă prevedea că în cuvintele flexibile i final nesilabic (semivocalic sau simplu semn grafic) va fi urmat de u, care nu se rosteşte. Cuvinte ca moş, hoţ, bici, unghi, nai etc. se scriau mosiu, hotiu, biciu, unghiu, naiu etc. Scrierea numelor comune s-a schimbat odată cu schimbarea normelor, în vreme ce numele proprii, neprinse în vreun glosar, dar prinse în acte oficiale, şi-au păstrat scrierea. Aşa au apărut nume ca Turcasiu, Chisiu, Cocisiu, Onitiu, Ratiu, Popoviciu, Prichiciu, Bunghiu, Naghiu, în loc de Ţurcaş, Chiş, Cociş, Onuţ, Raţ, Popovici, Prichici, Bunghi, Naghi etc. Nemaifăcându-se legătura cu normele care generaseră acea scriere, dar apropiindu-se de pronunţarea numelor, ş, ţ au fost repuse în dreptul lor, dar s-a păstrat şi pronunţarea literelor finale. Dacă, în general, scrierea urmează pronunţarea, cel puţin pentru limba română, în cazul de faţă scrierea a determinat pronunţarea. De fapt, acesta nu e singurul caz. Aşa s-a întâmplat, printre altele, cu formele verbale sunt, suntem, sunteţi, care s-au impus nu prin apropiere de formele latine ale verbului, dispărute între timp din uz, ci prin urmarea în rostire a modelului scris. În lucrarea sa Neatîrnarea limbeĭ romînescĭ în desvoltarea sa şi în modul de a o scrie, Aron Pumnul făcea, în 1850, observaţia că „nu se poate anumi după regulă litera cu care se scrie sunetul ъ şi ѫ”7, iar Gheorghe Adamescu preciza, în 1932, că „formele cu î ale verbului a fi se scriu cu u”8.
Toate numele proprii au avut la început un sens, au circulat ca orice alte nume în limba în care au fost create. Multe nume de persoane româneşti au funcţionat la început ca porecle, unele dintre ele, formate cu sufixul -ar(i), continuare a sufixului lat -arius, indicând ocupaţia. În forma articulată, căci numele propriu individualizează, ceea ce se realizează prin articol9, sufixul a devenit -aru, cu varianta -ariu10. Stau mărturie nume de familie precum Bouaru, Curelaru, Fusaru etc., răspândite pe întreg arealul limbii române. Cu varianta -ariu nume de aceeaşi factură s-au impus în vreme mai veche sau în zone unde sufixul încă circulă cu această formă, deci numele au forma Morariu (Murariu), Văcariu (Vacariu), Purcariu, Cheptănariu, Olariu, Rotariu etc. Pronunţarea acestor nume n-ar trebui să pună vreo problemă de pronunţare, accentuarea fiind aceeaşi ca a perechilor formate cu sufixul -ar. Totuşi s-a răspândit în ultima vreme pronunţarea sufixului cu hiat şi accentuarea pe i în loc de a: Olarí-u, Rotarí-u, Murarí-u, Purcarí-u, Vacarí-u etc., îndepărtându-se de formatele cu sufixul -aru. Am cunoscut o familie în care soţul se chema Racáriu, venise din spaţiul unde aceasta era pronunţarea, şi soţia era Racarí-u, deşi ambii lucrau în învăţământ. Numele formate cu varianta -ariu, de circulaţie periferică, din punctul de vedere al sistemului, nu prezintă importanţă pentru onomastică. Numele proprii nu se pot transpune şi nu trebuie să se transpună în varianta literară, dovadă fiind aici nume ca Murariu, Purcariu, Vacariu, Cheptănariu, la care am putea adăuga Drochia, numele oraşului din Basarabia.
Abaterea în pronunţarea numelor de acest fel s-a produs prin apropierea de nume formate cu sufixul -iu, pronunţat cu hiat, i-u, de altă origine şi cu alt sens. S-a ajuns, astfel, la o pronunţare greşită, care, credem, ar putea fi corectată. Din păcate, această accentuare s-a extins şi asupra altor nume cu finala -iu, fără legătură cu sufixul -iu, sau -ariu, apărând pronunţări de tipul Cocişí-u, Chişí-u, Naghí-u, transpuneri în româneşte ale numelor maghiare Kocsis, Kiss, Nagy, sau Onuţí-u, despre care vorbeam mai sus.
Pronunţări de acest fel, rezultate dintr-o abatere prin apropiere, greşită, de un alt model, prin falsă asemănare, sunt pe cale de a se impune datorită pronunţării promovate prin canalele media de oameni ce ar trebui să constituie modele de folosire a limbii, căci au o mare influenţă asupra receptorilor. Rău e că, în anumite situaţii, chiar slujitorii catedrei folosesc astfel de forme, constituind ei înşişi surse de răspândire a formelor greşite.
Din mulţimea abaterilor devenite sau pe cale de a deveni greşeli, dintre acestea unele acceptate ca norme, am adus în discuţie două, în a căror rezolvare şcoala se poate şi trebuie să se implice, măcar cu explicaţii, pentru conştientizarea mecanismului de funcţionare a limbii şi formarea unei atitudini active a vorbitorilor faţă de faptele de limbă. Aceasta înseamnă nu numai cunoaşterea normelor promovate de programele şcolare, ci şi existenţa unei viziuni asupra funcţionarii sistemului limbii şi a subsistemelor lui. Fără această cunoaştere, şcoala rămâne în afara procesului de stimulare a atitudinii critice în valorificarea valenţelor limbii, renunţând, în cunoştinţă sau fără cunoştinţă de cauză, la calitatea de arbitru avizat şi pierzând din rolul pe care trebuie să-l aibă. Vorbind despre Aron Pumnul, fostul său profesor de limba şi literatura română de la gimnaziul din Cernăuţi, care extinsese studierea limbii române pentru mai toţi elevii gimnaziului, I. G. Sbiera spunea că întreaga lui activitate viza stimularea valenţelor creatoare ale elevilor săi, în sensul celor afirmate la începutul demersului nostru. Aceasta însemna pentru el ca elevii, români sau străini, să fie familiarizaţi „cu graiul ţării, cu graiul românesc, cu istoria şi literatura lui; pre unii ca să-i facă să-l iubească şi să-l preţuiască ca pe odorul cel mai scump din lume, ca pe sufletul său şi al poporului din care fac parte, iar pe ceilalţi ca să-i îndemne să-l respecteze şi să ţină seama de el”11. Este unul dintre monumentele ridicate lui Aron Pumnul şi probează adevărul indubitabil al puterii credinţei în misia asumată de slujitorii şcolii, formulată în puţine cuvinte de Arghezi: „Altarul ca să fie şi pietrele să ţie, / Cer inima şi sufletul zidite-n temelie”.
Note
1 De altfel, la Caragiale apar şi enunţuri în care se combină mai multe limbi, ca în scrisoarea de amor în care autorul îşi dedică lira iubitei: „pentru o eternitate şi per toujours”, amestec de română ilogică (eternitate nu poate primi determinativul o, fiind nedeterminată, căci e eternitate), franceză şi italiană, limbă în care îşi transpune şi numele; Venturiano nu e altceva decât Vânturianu, „vorbe în vânt”.
2 În 1906 N. Iorga organiza manifestaţii de stradă împotriva acestei influenţe, cu ocazia unei conferinţe la Ateneul Român despre folclorul românesc, susţinută în limba franceză.
3 Folosirea termenului standardizare în loc de şablonizare produce confuzii, dat fiind că prin limba standard se înţelege limba literară sau o anumită varietate a limbii literare.
4 Ce e val ca valul trece, spunea cândva Eminescu.
5 Şi uzul e producător de abuzuri.
6 Este foarte interesantă definiţia sinonimelor dată de un copil: cuvintele pe care le folosim în locul celor cărora nu le cunoaştem ortografierea.
7 Aron Pumnul, Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românească în gimnaziul superior din Cernăuţi, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmantare, publicate de D-rul Ion al lui G. Sbiera, Cernăuţi, 1889, p. 224.
8 Gh. Adamescu, Ortografia românească după modificările din 1932. Regule şi explicări urmate de un glosar, Bucureşti, 1932, p. 16.
9 Unii lingvişti consideră articolul morfem al determinării.
10 De îndelungă vreme articolul -l nu se mai foloseşte la numele de persoane (cf. titlul nuvelei lui C. Negruzzi Alexandru Lăpuşneanul).
11 Ion. G. Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românească în gimnaziul superior din Cernăuţi, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmentare, publicate de D-rul Ion al lui G. Sbiera, Cernăuţi, 1889, p. 63.