Diplomatul maramureșean Gheorghe Tite versus revoluţionar naţional

Apărea, la Sighişoara, în anul 1935, în Tipografia Miron Neagu, lucrarea titrată ambiţios Manifestul revoluţiei naţionale, semnată de şase autori: Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă, text care poate fi consultat după exemplarul aflat la Biblioteca Academiei Române (cota II.139459), dar şi în ediţiile datorate lui Marin Diaconu (Crater, 2001) şi Mircea Coloşenco (Elion, 2001), cu comentariile implicite.

Editarea Manifestului la mijlocul deceniului al treilea al sec. al XX-lea se petrece într-o perioadă în care în România continuă fărâmiţarea politică a Partidului Naţional-Ţărănesc, dezmembrat într-unul de stânga şi altul de dreapta, iar Garda-de-Fier se reînfiinţează sub numele de Totul-pentru-Ţară. Tot în acest deceniu interbelic, se înfiinţează câte două partide evreieşti (1931 şi 1936), germane (1931 şi 1935), maghiare (1933 şi 1934) şi ucrainene, reprezentând fiecare în parte interese ale grupărilor financiar-industriale. Unicul partid aflat în ilegalitate era cel Comunist, dar cu acţiuni subterane prezente. Fiinţa însă, de dinainte de Primul Război Mondial (1916-1918), Partidul Naţional Liberal, căruia i se datoreşte în bună parte realizarea proiectului de ţară România Mare (1 Decembrie 1918).

De subliniat faptul că niciunul dintre cei şase autori ai Manifestului (lucrare cu caracter descriptiv/analitic complex al sistemului economic-social românesc – preocupare de vârf a unei întregi generaţii de intelectuali dotaţi) nu erau membri ai vreunei formaţiuni politice.

Manifestul este structurat pe trei mari componente: politica istorică, contemporană şi naţională, iar schimbarea la faţă a României este văzută numai printr-o anume Revoluţie Naţională, respectiv, naţionalismul de stat:

„Nu e vorba de naţionalismul iredentă de dinainte de (primul) război, ci de naţionalismul pozitiv al vremii noastre. Unul era o mişcare împotriva unei stăpâniri nelegitime – străine – asupra unui popor, celălalt e rezultatul unui drum interior parcurs de individ de la sine la naţiune”.

Către finalul Manifestului, precizarea este tranşantă: naţiunea „cere să vină la cârma acestei ţări oameni în care vibrează de nerăbdare vigoarea naţională, oamenii care să spartanizeze naţiunea.”

Autorii de facto ai Manifestului sunt primii trei de pe copertă:

• Sorin Pavel (1903-1957), licenţiat / doctorat în drept, asistent la Catedra de sociologie a lui Petre Andrei de la Universitatea Iaşi, Consilier de presă la Ambasada Română din Berlin (1940-1944);

• Petre Ţuţea (1902-1991), licenţiat / doctorat în drept, militant naţional, supranumit „Socratele românilor”;

• Ioan Crăciunel (1903-1961), licenţiat în teologie, preot greco-ortodox în Bucureşti.

Ceilalţi trei co-autori trecuţi pe copertă sunt aderenţi:

• Petre Ercuţă (1908-1996), licenţiat / doctorat în economie (1940), cadru didactic la ASE Bucureşti;

• Nicolae Tatu (1910-1997), licenţiat în filosofie şi litere (1931) şi matematică (1955), publicist de dreapta şi prof. de liceu;

• Gheorghe Tite (1903-1969), originar din Săpânţa, cu studii liceale la „Dragoş-Vodă” din Sighet, licenţiat / doctorat la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj (fost coleg cu Petre Ţuţea), avocat la Sighet, în 1936, când, împreună cu alţi localnici, este membru al Comitetului de zidire / construcţie a unei biserici de cult greco-catolic (1936).

A intrat in Diplomaţie, făcând parte din Consulatul Regatului Român de la Oradea condus de Mihai Marina (iunie 1941). Împreună cu acesta şi cu Mihai Bologa sesizau Crucea Roşie Internaţională, prin Ambasada Română, la trecerea trenurilor încărcate cu evrei spre Auschwitz.

A fost arestat de autorităţile maghiare (1944), deţinut la închisoarea din Sighet, dar şi de conaţionali (1945), pentru vini induse.

Totuşi, este reabilitat. Mai mult, la propunerea Ministerului de Externe, este decorat de Regele Mihai I cu Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer (9 mai 1947).

Ulterior, i s-au pierdut urmele activităţii sale socio-profesionale.

Pe crucea de pe mormântul „Cimitirului Vesel” stă scris: „Aici mă odihnesc / Doc Gh. Tite mă numesc / Pe lume cât am trăit / Multe service am făcut/ Acum ştii de a me veste / Minister în Buda Peste / Bine ne-a fost de-am dus / Dar şi de răle m-a ajuns / Săraca măicuţa me / C-a rămas străină ie / Eu viaţa o lăsai / la 66 de ai / (M.R. 1969)”.

Ca o chintesenţă a principiilor naţional-patriotice la care aderaseră autorii / aderenţii Manifestului – unic în analele politicii româneşti de-a lungul tuturor timpurilor, reproducem integral capitolul iniţial / preambulul titrat Rostul nostru.

Ultimul paragraf este definitoriu ca premoniţie: „Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi, poate, pe mulţi dintre noi o moarte violentă”.

Premoniţia s-a adeverit. N-a fost vorba de moarte, ci de detenţie, Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Gheorghe Tite; probabil au văzut şi moartea, dar n-a fost să fie!

Rostul nostru

Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român.

Banul occidental şi-a descoperit aici, la gurile Dunării, interese mari şi precise:

• interese politice: să împiedice înaintarea Rusiei către Constantinopole;

• interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai diferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus;

• interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări;

• interese financiare: să încaseze dobânzile piperate cuvenite împrumuturilor făcute atât statului român, cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoie de un prim ajutor ca să o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – o dată pentru România Mică, altă dată pentru România Mare –, cât şi de o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), campania din 1913 (o demonstraţie necesară de forţă), războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei, vorbeau şi lucrau energia şi tenacitatea unui neam al cărui act de naştere e Columna lui Traian, despre a cărui copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a cărui vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar, mai cu seamă, asigurându-i câştiguri coloniale şi satisfăcându-i dorinţe privind forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte, prin strălucitele ei legături, în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea prea „neam prost” ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze, în interior, datorită incomparabilei pregătiri dobândite în sânul unei familii regale specializate în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul al XIX-lea au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar. Întâlneşte un evreu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile evreului, scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum!”.

Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe furgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească –, vrea să angajeze un sătean să i-l ducă: „Nu merg, domnule căpitan, zău, nu merg, că... mi-am făcut spuma!”

Într-un sat care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e statul naţional al românilor, ci statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca în colonii... De aceea nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alegi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul – tot cărare, casa – tot bordei. Pentru că, cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte vile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolenţei româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contoarele¹ străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne zbatem, ci ei – ca să ne sugă mai bine.

Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate să fie decât spoliată; deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea este în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nicio treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie, nici vie. De aceea suntem ţara lui „da, da”, „bine, bine”, „lasă, lasă”.

Una dintre ursitoare, naţionalismul român, a fost înşelată: în loc de stat propriu, s-a trezit cu tejghea străină. Acest contoar al burgheziei apusene şi al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi, în locul pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalţe adevăratul stat al românilor, un stat naţional, în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contoarului trebuie demascaţi, şi naţiunea dezlănţuită.

Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale.

Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi, poate, pe mulţi dintre noi, o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte care va scutura ţara ca o vijelie, dar, pentru cei care au un crez, nu există nici târguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

(Manifestul Revoluţiei Naţionale, Sighişoara, 1935)