Sinestezia ca procedeu de construcţie a sensului în textul poetic
Pentru tiparDeschiderea largă oferită de principiile lingvisticii integrale elaborate de ilustrul savant basarabean E. Coşeriu a favorizat apariţia în ultimii ani a mai multor studii ce semnalează necesitatea abordării textului literar dintr-o nouă perspectivă, numită în conformitate cu accepţia integralistă a termenului, tipologică, aceasta implicând cel puţin două aspecte care nu numai că nu pot fi ignorate, dar neasumarea lor poate conduce la impasuri sau chiar la erori de interpretare a textelor literare. Aceste aspecte sunt:
1. Textul (şi implicit conţinutul semantic al acestuia, sensul) trebuie înţeles ca manifestare a activităţii lingvistice creatoare (ca energeia), şi nu ca obiect (ergon);
2. Finalitatea poetică trebuie înţeleasă ca distingându-se tipologic de celelalte finalităţi (pragmatică şi apofantică) într-un moment profund al instituirii sensului, a cărui finalitate intrinsecă este cea a „creaţiei de lumi” (după Oana Boc, Textualitatea literară şi lingvistica integrală, Cluj, 2007, p. 167).
Fundamentală ni se pare de aici înţelegerea sensului textual ca procesualitate, acest fapt antrenând în domeniul poeticii aplicate un demers reinstaurator al activităţii creatoare, ceea ce asigură textualităţii poetice o autonomie funcţională ireductibilă.
Prin acest studiu intenţionăm să ilustrăm o modalitate textuală internă de instituire a sensului – sinestezia, relevantă, considerăm noi, pentru decelarea tipului textual plasticizant sintactic, unul dintre cele patru tipuri funcţionale de poezie, preconizate de cercetătorul clujean Mircea Borcilă: 1a. tip poetic sintactic (poetica lui Tudor Arghezi), 1b. tip poetic asemantic-asintactic (poezia avangardistă) – cu finalitate plasticizantă; 2a. tip poetic semantic (simbolic-mitic) (poetica lui Lucian Blaga), 2b. tip poetic semantico-sintactic (simbolic-matematic) (poetica lui I. Barbu) – cu finalitate revelatoare (după M. Borcilă, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în SCL, XXXVIII, nr. 3, p. 185-196). Poezia ce se subordonează tipului plasticizant sintactic, spre deosebire de cea cu finalitate revelatoare, produce o revoluţionare a sensibilităţii prin atragerea în sfera percepţiei intensificate (a limbajului deci) a celor mai diverse aspecte ale lumii fenomenale. Lipsa unei demarcaţii între real şi transcendent proiectează modelul referenţial creat prin aceste texte într-o „serie unică de existenţă”, analogică lumii fenomenale, în care chiar şi conţinutul de mister al lumii este convertit în imagine perceptibilă, în chip accesibil al lumii, recuperabil prin expresie. Componentul sintactic este susţinut prin menţinerea coerenţei semantice discursive, spre deosebire de tipul asemantic-asintactic, care distruge această coerenţă. Aşa cum menţionează cercetătorul clujean Mircea Borcilă, autorul acestei clasificări, tipul plasticizant sintactic este cel mai bine ilustrat de Tudor Arghezi. De aceea vom insista în continuare asupra a două poezii argheziene – Cântec mut şi Morgenstimmung, în care sinestezia devine un principiu generator al sensului textual poetic alături de alte două modalităţi unanim recunoscute de exegeţii operei argheziene – oximoronul şi dialectica celor două dimensiuni: sacrul şi profanul.
Credem însă binevenită aici o paranteză prin care amintim că sinestezia, ca figură semantică şi procedeu artistic, cunoaşte o largă răspândire în lirica românească, înregistrând şi o evoluţie impozantă atât în planul expresiei, cât şi în cel al conţinutului, al semnificaţiilor. Astfel, de la sinesteziile binare, stereotipe, întâlnite sporadic încă la Iancu Văcărescu, C. Conachi sau Gh. Asachi, se ajunge treptat, prin Eminescu, Macedonski, Bacovia, Arghezi, Barbu, Blaga, la construcţii sintactice inedite, noncanonice, cu reverberaţii în întregul text poetic. (O descriere amplă a fenomenului urmărit în plan evolutiv este făcută de cercetătoarea Mihaela Mancaş în cele două studii Limbajul artistic românesc în secolul XIX, Bucureşti, 1983 şi Limbajul artistic românesc în secolul XX, Bucureşti, 1991)1.
Pentru eficientizarea demersului nostru aplicativ nu vom analiza sinestezia la nivelul sintagmei, unde avem a face cu o asociere pur lexicală. Mai interesantă ni se pare recuperarea ei la un nivel mai extins, contextual, întrucât constituirea textului / sensului în baza acestui procedeu antrenează o suprapunere a codurilor creatoare de efecte semantice / stilistice / estetice inedite. Devierile care alimentează construcţiile sinestezice nu sunt un scop, ele devin un mijloc ce implică un blocaj al denotaţiilor paralel cu multiplicarea izotopiilor conotative.
Aflate într-un continuu proces de semiotizare şi de-semiotizare, semnele din componenţa structurilor sinestezice urmează linii tematice axate pe nucleul de opoziţii abstract vs. concret. La diferiţi autori direcţia de realizare a desemantizării este diferită. Astfel, la G. Bacovia, poet de factură simbolistă, pentru care sinestezia este o tehnică indispensabilă de lucru, „nici plastica formelor, nici cromatica nu duc la imagini picturale, poetul reţinând, în felul impresioniştilor, vibraţia, ritmul unui moment sufletesc” (C. Ciopraga, apud I. Boldea, Bacovia, Reprezentările eului poetic, „Limba Română”, nr. 1-2, 2008, p. 209). Realitatea fizică, perceptibilă stimulează doar o sensibilitate acută la elementele unui decor al naturii dezolant ce se regăseşte, armonios (!), în universul lăuntric alienat al poetului. Ideea este susţinută de Iulian Boldea care menţionează că, la Bacovia, „reperele peisajului sunt transferate în spaţiul conştiinţei, realul rezonând în imaginar, după cum specificul peisajelor bacoviene nu rezultă din însumarea unor detalii plastice, ci din conturarea unei atmosfere specifice. Astfel, ploaia, plumbul, muzica pianului nu desemnează nimic prin ele însele, dar evocă, prin intermediul sugestiei, un climat sufletesc, o impresie sintetică, totalizatoare” (I. Boldea, ibidem).
Revenind la poezia lui T. Arghezi, precizăm că aceasta „se subordonează modelului plasticizant sintactic caracterizat prin anexare de teritorii noi ale lumii reale, renovarea, distrugerea clişeelor, lipsa de demarcaţie între real şi transcendent” (după E. Parpală, Poetica lui T. Arghezi. Modele semiotice şi tipuri de text, Bucureşti, 1984). Poetul înlocuieşte raporturile cunoscute cu altele noi, inedite şi secrete, descoperind o neaşteptată contiguitate. Poezia lui Arghezi fiind una a percepţiei prin excelenţă (N. Balotă, E. Parpală, I. Guţui), vom observa că desemantizarea sinestezică se produce invers decât la Bacovia, adică în direcţia spre concret şi, implicit, desacralitate, abstracţia luând forma unor reprezentări de densă materialitate.
În Cântec mut, de exemplu, elemente fundamentale ale sacralităţii – Dumnezeu, îngerii, sfinţii, care apar în ipostaze umane de vizitatori –, sunt nu numai personalizate, ci şi reprezentabile sinestezic. Aceste asocieri sinestezice sunt amplu transpuse contextual şi vizează domenii diferite: auditiv („Ei au cântat din buciume şi strune / Câte o rugăciune, / Şi au binecuvântat / Lângă doftorii şi lângă pat”), olflactiv („Diaconii-n stihare / Veneau de sus, din depărtate, / Cădind pe călcâie / Cu fum de smirnă şi tămâie” [...] „Şi odaia cu mucegai / A mirosit toată noaptea a rai”), caloric („La patul vecinului meu / A venit aznoapte Dumnezeu. / Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi. / Erau aşa de fierbinţi, / Că se făcuse în spital / Cald ca sub un şal”); vizualul este predominant şi tinde spre pictural prin minuţiozitatea detaliilor: „Doi îngeri au adus o carte / Cu copcile sparte, / Doi o icoană, / Doi o cârjă, doi o coroană”. Auditivul este vizat şi în titlu, doar că adjectivul din sintagma oximoronică Cântec mut anulează prezenţa semului-nucleu [+ sonor]. „Astfel, textul este structurat în imagini perceptibile pe multe niveluri senzoriale, orientând procesul creaţiei de sens spre finalitatea ‘plasticizantă’. Prin acest procedeu sinestezic, sacrul este transformat în substanţă a lumii fenomenale, este supus datelor perceptibilităţii acestei lumi. Cadrul ipostazierii sacrului este cel bisericesc, dar formal instituţionalizat, întrucât biserica nu apare ca mediatoare între om şi sacralitate, ci numai ca recuzită, ca decor necesar. Rezultatul este reducerea sferei semantice ce implică o proiecţie orizontală a sacrului, omogenizarea ipostazelor enunţiative fiind consubstanţiale şi aparţinând unui model monoplan al lumii” (Oana Boc, op. cit., p. 188).
Referindu-ne la Morgenstimmung, considerăm organizarea formală a acestui text extrem de relevantă pentru dinamica instituirii sensului. Astfel, ampla imagine senestezică – cea a cântecului ca o lavandă sonoră din primele trei strofe, care transpune elementele spiritualităţii în substanţă a lumii cognoscibile, este urmată de o imagine opusă, a deconstrucţiei, a distrugerii: mi-s şubrede bârnele ca foile florii. Cântecul primeşte o consistenţă materială triplă: pe lângă cea sonoră, specifică, el devine perceptibil olfactiv (ca o lavandă), dar şi tactil (pipăia mierlele pe clape).
Astfel materializat, cântecul devine elementul prin care cele două spaţii – exterior, locativ, concret deci, perceptibil, şi cel interior, sufletesc, lipsit de concreteţe, imperceptibil senzorial, se prelungesc unul într-altul până la amalgamare: „tu te-ai dumicat cu mine vaporos – / nedespărţit – în bolţi”.
În acest sens interesantă ni se pare remarca lui Radu Mihăescu, după care la Tudor Arghezi „aspiraţia absolută este dublată la fiecare pas de primatul concreteţei ca unică certitudine în cunoaştere”, fapt care corelează, în opinia autorului citat, cu viziunea argheziană a obsesiei „unei sfâşietoare antinomii de esenţe în structura intimă a omului” (Radu Mihăescu, Deschidere şi structură în Morgenstimmung de T. Arghezi în Ion Coteanu (coord.), Analize de texte poetice. Antologie, Bucureşti, Editura A.R.S.R., 1986, p. 40).
Această acuitate a percepţiei asigură şi aici finalitatea plasticizantă de tip sintactic a poeziei argheziene, ceea ce confirmă rolul sinesteziei ca strategie eficientă în orientarea procesului de instituire a sensului poetic.
Note
1 De altfel, Mihaela Mancaş apreciază că, în contextul liricii interbelice, Tudor Arghezi este „scriitorul care îmbogăţeşte în cea mai mare măsură sinesteziile multiple, complexe ca varietate şi număr al termenilor” (Limbajul artistic românesc în secolul XX, Bucureşti, 1991, p. 247).