Despre un a fi al cuvântului românesc (limba română – controverse și corectitudine)

„Cuvintele sunt pietre la dispoziția conștiinței.”

 Lucian Blaga

Savantul și filosoful Dimitrie Cantemir menționa: „La omul întreg, cuvântul poartă sufletul și fapta – comoara inimii”. Și pentru a ne considera „oameni întregi” și a ne privi pe noi înșine ca națiune, trebuie să cunoaștem, să recunoaștem ființa cuvântului românesc, acel a fi (esența) al cuvântului, care se cere respectat, folosit cu grijă, corect.

Verbul a fi: capcanele accentului – súntem sau suntém. Verbul a fi (din latinescul sum, fui, fire (= fieri) este un verb existențial, care indică ființa sau neființa, existența sau inexistența. Dilemele de accent se referă la conjugarea verbului a fi la indicativ, prezent, persoanele I, II plural: noi súntem sau suntém aici?, voi súnteți sau suntéți aici?

Corect: Noi súntem aici, voi súnteți aici.

Explicație: La persoanele I, II plural, indicativ prezent, se mențin aceleași accente ale verbului a fi: eu súnt aici, noi súntem aici, voi súnteți aici, ei súnt aici.

Spiritualitatea cuvântului românesc însoțește sărbătorile de iarnă.

Colind sau colindă? În cadrul unei conferințe dedicate sărbătorilor de Crăciun, vorbitorii se refereau la colind și la varianta feminizată a acestuia, colindă. Care este forma corectă?

Până nu demult, ambele forme erau considerare corecte: colindă „cântec tradițional cântat de cete de copii (flăcăi sau adulți) pe la casele oamenilor cu prilejul sărbătorilor de Crăciun”; colind cu sensurile „faptul de a colinda; obiceiul de a colinda”, dar și „vechi cântec popular românesc, cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou, colindă”. Așadar, cuvintele sunt atestate în relație de sinonimie, colind considerându-se un derivat regresiv din verbul a colinda. Totuși, substantivul colindă deține un singur înțeles – „cântec”, iar substantivul colind este unul polisemantic.

La plural, cuvintele aveau aceeași formă: colindă (s.f.)/colind (s.n.) – colinde.

Etimologie. „Ziua întâi a anului” la romani se numea calendae/kalendae. Cuvântul face parte din expresia latină Ad calendas graecas/ad lit. La calendele grecești, atestată în De vita XII Caesarum, 87 (Viața celor 12 Cezari) de Suetonius; o trunchiere a unei alte expresii ad calendas graecas solver/a plăti la calendele grecești, în care calendae/calende desemnau prima zi a lunii, termen de plată a datoriilor. Deoarece grecii nu aveau aceste calende, expresia latină a fost echivalată cu adverbul niciodată, adică „la paștele calului” sau „la sfântu’ așteaptă”.

O altă etimologie, atestată în dicționare, este cea slavonă: koleda/kolenda; cuvântul este preluat în limbile bulgară, sârbă, ungară, română etc. cu sensurile: „sărbătoare a Crăciunului”, „cântec de felicitare în prima zi a anului”, „cântec pe care-l cântă băĭețiĭ în ajunu Crăcĭunuluĭ dimineața (în Munt. și Mold. nord în seara de 23 Dec.) umblând din casă-n casă și-n care celebrează nașterea lui Hristos”.

Actualmente, dicționarul recomandă forma neutră a cuvântului colind/colinde (cântec), cuvânt care este în relație de omonimie cu verbul colind (verbul a colinda, ind. prez. I sg.).

După o frumoasă vacanță de iarnă, ne facem prezența la lecții: elevi, studenți, profesori etc.

Prezent! sau Prezentă!... la lecții. Care este formula corectă?

Corect: – Prezent! răspund cei de față, indiferent de sexul persoanei, la apelul nominal.

Adjectivul prezent, având sensul „care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă acesta; de față”, cu valoare de interjecție, este utilizat în calitate de formulă invariabilă, prin cei prezenți care răspund la un apel nominal. Formula respectivă este varianta eliptică de predicat a enunțului: „Sunt prezent (respectiv, prezentă, în funcție de sexul persoanei)”. Omiterea verbului a fi și asumarea valorii de interjecție unifică variațiile de gen gramatical.

Așadar, este corect: – Prezent! ... la lecții.

Lauda este o formă de încurajare. Lăudăm, de regulă, copiii. Rareori ne permitem să lăudăm pe cei de-o măsură cu noi... din orgoliu.

Foarte bravo! Super bravo! Cel/Cea mai bravo! Să fie oare corect? Formulele foarte bravo! și super bravo! cel/cea mai bravo! au invadat vorbirea uzuală, dar sunt greșite. În conflict major este intenția și expresia verbală.

Greșit: Ești foarte bravo! Ești super bravo! Ești cel/cea mai bravo! Intenția este clară. Superlativul trebuie să domine.

Explicație: Cuvântul bravo! (împrumut din limba franceză, preluat din italiană bravo!) este o interjecție; „o exclamație de aprobare (totală), de laudă sau de apreciere (însoțită de aplauze); foarte bine, excelent, minunat”.

Sensurile pe care le comportă deja sunt la superlativ. Altfel spus, interjecția bravo! include sensurile de „foarte, super, cel/cea mai”.

Lauda nu poate fi dublată. Sau poate fi? – rămâne la discreția vorbitorului.

Un superlativ al cuvântului există totuși – bravissimo! (împrumut din limba italiană), o interjecție care, prin sufixul latin -issim, indicator de superlativ, arată „o exclamație care exprimă o aprobare, o laudă, o apreciere superlativă; excelent, foarte bine, extraordinar”.

Expresia tot mai des utilizată în uzul basarabean a fi bravo se consideră incorectă. Presupunem că verbul a fi tinde să personalizeze interjecția: sunt bravo, ești bravo etc., oferindu-i pretinsă valoare adverbială.

Corect: Bravo!

Neologismele și beția de cuvinte. Superfluu, -ă, -i, -e.

În 1873, Titu Maiorescu publica un articol cu un titlu incitant: „Beția de cuvinte”.

Totuși, ne întrebăm: când cuvintele îmbată?

– Îmbată cantitatea cuvântului. Când se vorbește prea mult și despre toate, încât amețești și nu vrei decât să scapi de această vorbărie. Uneori te îmbată un somn, încât adormi sub acțiunea unui discurs lung... se doarme la lecții, la conferințe, în parlament...

– Îmbată și calitatea cuvântului. Când suntem lăudați, dar și când ne lăudăm noi înșine, „înzorzonându-ne” discursul cu tot felul de neologisme, pentru a da amploare și pretinsă valoare statutului social.

Utilizarea corectă a adjectivului superfluu, -ă, -i, -e

Greșit: Să nu mai discutăm. Dovezi sunt superfluu.

Corect: Să nu mai discutăm. Dovezile sunt superflue.

Explicație: Cuvântul superfluu (< lat. super-fluus = super „pe deasupra” + fluere „a curge”) „de prisos, nefolositor” este un adjectiv cu patru terminații, care se acordă cu substantivul.

Presupunem că persoana ar fi vrut să spună că dovezile sunt multe, dar utilizarea nepotrivită a cuvântului superfluu a dat un alt sens enunțului: dovezile au devenit de prisos. Cuvintele îmbată fără a face uz de alcool, pentru că ne flatează mintea, atunci când sunt de laudă și atunci când se fac spirite, adică se glumește.

A oferi cuvântul... Formula a oferi cuvântul a devenit uzuală. Și noi insistent oferim cuvântul la adunări și la conferințe.

Nerecomandabil: Acum cuvântul i se oferă dlui/dnei X...

Explicație: Verbul a oferi desemnează acțiunile de „1. a propune cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.) să primească un lucru necerut; a da în dar, a pune la dispoziție; (refl.) a se declara dispus să facă un serviciu, a se pune la dispoziția cuiva. 2. a propune spre cumpărare o marfă, un bun etc.; a propune un preț pentru o marfă, pentru un bun etc. 3. (fig.) a înfățișa, a arăta, a etala, a prezenta ceva”.

Așadar, a oferi cuvântul unei persoane înseamnă a-i impune „un lucru necerut” sau a-i „propune spre cumpărare marfa”... cuvântul, care, de altfel, îi aparține.

Recomandabil: În continuare dăm cuvântul dlui/dnei X.../ are cuvântul dl/dna X.../ propunem spre atenția Dvs. comunicarea dlui/dnei X.../ dl/dna X va prezenta comunicarea Y...

Explicație: Cuvântul (< lat. Conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere” din latinescul conventare „a se întruni mereu”) este atestat în peste 30 de locuțiuni, inclusiv a cere (sau a da, a avea) cuvântul „a cere sau a da cuiva dreptul de a vorbi (într-o ședință, într-o adunare etc.); a lua cuvântul „a vorbi (într-o adunare)”.

Cuvântul se dă, dar și se ia; locuțiunea a-i lua cuiva cuvântul înseamnă „a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare)”.

Formula a oferi cuvântul este un calc după modelul limbii ruse предоставить слово și utilizarea acesteia în limba română nu este recomandabilă.

Ecolalia sau ecoul dependenței. În dependență de sau în funcție de? Se vorbește mult. Suntem învățați cum să trăim, cum să vorbim, cum să respirăm. Am devenit dependenți de ecourile celor care în permanență vor să aibă ultimul cuvânt în tot și în toate. Cuvântul ecou are drept suport mitologia greacă. Echo este nimfa care mereu a dorit să aibă ultimul cuvânt. Este pedepsită prin faptul că nu mai putea să vorbească, ci doar să răspundă prin repetarea ultimelor cuvinte, care aparțin unei alte persoane. Lexemul ecolalie este „repetarea aproape automată de cuvinte sau de fraze auzite” (< gr. echo „ sunet” + < gr. lein „a vorbi”).

Actualmente, cuvântul ecou se referă și la „persoana care repetă spusele sau faptele cuiva”, iar expresia a face ecoul cuiva înseamnă „a răspândi cuvintele sau ideile cuiva”.

Îndemnul este următor: să ne menținem ca personalități și, chiar dacă ar fi să devenim ecouri, să fim ecouri ale propriei esențe, independente de oricare dependențe impuse sub diverse forme, chiar și acolo unde nu le este locul!

În dependență de sau în funcție de... În dicționar atestăm: dependență „situația de a fi dependent; stare de subordonare, de supunere”, „aservire, subordonare, supunere”.

În funcție de este o locuțiune prepozițională care cere utilizarea ulterioară a substantivului în cazul acuzativ. A fi în funcție de echivalează cu a depinde de.

Greșit: Externarea pacientului se va face în dependență de ameliorarea indicilor biochimici în sumarul sângelui.

Corect: Externarea pacientului se va face în funcție de ameliorarea indicilor biochimici în sumarul sângelui. / Externarea pacientului depinde de ameliorarea indicilor biochimici în sumarul sângelui.

Hipercorectitudinea și blocajul psihologic. Longevitatea vieții?

– Lume bună, cine știe ce înseamnă cuvântul logosfobie?

– Dar există un asemenea cuvânt?, se miră lumea.

– Deocamdată nu există, în schimb există starea de frică de a scoate un cuvânt, indusă de hipercorectitudine.

– Și dacă nu potrivim cuvântul? Și dacă greșim?

 – E bine să știți că nu doar omul se teme, ci și cuvântul, care nu se vrea rostit eronat... Confuzii sunt multe...

Greșit: Longevitatea vieții sau cum să fim în formă la 120 de ani.

Corect: Longevitatea sau cum să fim în formă la 120 de ani.

Explicație: Cuvântul longevitate este format prin joncțiunea elementelor savante: < lat. vita, -ae „viață” + < lat. longus, -a, -um „lung, -ă, -i”, care înseamnă „viață lungă”.

Și deoarece hipercorectitudinea a devenit un modus vivendi, omul alege... să tacă. Când taci, nu greșești și nu ești criticat. Ți se mai taie din pofta de a vorbi, evitând un posibil blocaj psihologic..., adică se dezvoltă un fel de frică de cuvinte.

Cuvântul, asemenea omului, are ființă. Să cunoaștem ființa cuvântului, s-o recunoaștem și s-o respectăm! Și să nu tăcem din frica de a greși, ci să ne cultivăm în a fi români și în a vorbi corect românește!

Bibliografie:

Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, DOOM. Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a III-a revăzută și adăugită, București, Univers Enciclopedic Gold, 2021

Ciorănescu A., Micul dicționar de etimologie a limbii române, București, Saeculum Visual, 2002

Dvoretsky I., Latin-Russian dictionary, Moscow, Russian Language Publishing House, 1976

About the Essence of the Romanian Word (Romanian language – controversies and correctness)

Keywords: controversies; correctness; etymology; Romanian language

The destructive bilingualism to which the Romanian language was subjected in the Moldovan space, the process of „returning to origins,” the presence of numerous linguistic calques following the Russian model, and the continuous influx of numerous neologisms into the Romanian language that sometimes defy translation into the Romanian national-linguistic idiom - these are realities that necessitate a perpetual cultivation, at the level of correctness, of the Romanian language.