Sonetele lui Ion Hadârcă
Pentru tiparDebutant (editorial) în anul 1977, Ion Hadârcă e unul dintre poeţii basarabeni cu statut relevant. Semnele unei vocaţii larg cuprinzătoare deveniseră vizibile de prin 1984-1985, odată cu volumele Lut ars şi Darul vorbirii; nu era însă timpul zborurilor râvnite. Aşadar, după întâile volume, a tăcut mai mult de un deceniu. Tăcere tactică; poetul pare să fi produs, în acei ani, literatură de sertar, în totală libertate interioară. Aşa se explică ritmul neobişnuit al apariţiilor lui ulterioare – vreo douăsprezece volume şi plachete: în 1996, Ambasadorul Atlantidei; în 1998, Helenice, Două imperii şi Cetăţile albe; în 1999, Duminica mare, Arena cu iluzii, Albe cetăţile negre, Teoria stării inutile şi A fi în timp. Alte scrieri au urmat, toate probând, paralel cu adâncirea în autohtonie, o benefică deschidere spre universal. Treptat, lângă fruntea poetului, veghează Dosoftei, Cantemir, Eminescu („domnul limbii româneşti”), Blaga, dar şi Pindar, şi tragicii elini, şi Ioan al Apocalipsei, şi Rabelais, Goethe, Heine, Rilke şi ceilalţi, sumedenie!
Constatare globală: dimensiunea temporală, reper instituind o lume în mişcare continuă, are, la Ion Hadârcă, funcţie focalizantă, fundamental-umană, subliniată direct în chiar titlul ciclului de sonete A fi în timp. Existenţialistul Gabriel Marcel făcea o distincţie tranşantă între a fi şi a avea, motivând că determinantă, decisivă, pentru Om, este fiinţarea întru spirit. Pentru o „gândire existenţialistă” se pronunţa, la rându-i, Martin Heidegger; „a fi în lume” (in der Welt sein!), iată un fel de damnare la rutină, la nonautenticitate; realizarea plenitudinară a Omului va fi garantată – conchidea el – printr-o reabordare a stărilor de inocenţă, dincolo de timpul profan (Fiinţă şi timp). Îi uneşte pe aceşti gânditori, perfect contemporani, repulsia faţă de excesele societăţilor moderne, hipertehnicizate.
Dar să ne oprim la cele cincizeci de sonete ale lui Ion Hadârcă, texte sugerând anxietăţi şi miraje, punctând adesea ideea de împuţinare ontologică, de solitudine dezolantă: – „Voi fi adaos timpului ori el / Va fi să mă-nsoţească mai departe? / Oricum, mă va petrece doar o parte / în ultima rotire de inel. // Până atunci încet mă voi desparte / De cânepă, de câinele fidel, / De patimă, de paşii fără ţel, / Mă voi desparte până şi de moarte”. Finalul sonetului Voi fi adaos se arcuieşte shakespearian: „A FI ÎN TIMP – ACEASTA-I ÎNTREBAREA”... Rotirea anotimpurilor, curgerea anilor, conştiinţa ireparabilului, iată refrene elegiace, observaţii rostite cotidian de milioane de oameni; impasibil, timpul planează pe imponderabile. „Viaţă-viaţă cântec fără nume / fraze noi pe-o melodie veche”. Excelent, sonetul Anii – pretext de problematizare – sfârşeşte în patetism: „Anii mei tineri i-a strigat cineva / Tocmai când îi hrăneam cu seminţe de stea / Şi era cât pe ce să pun mâna pe ei, / Cineva i-a strigat şi s-au dus anii mei (...) / Peste viscole mari, amintiri de omăt, / într-o zi anii mei s-au întors îndărăt, / Mai cuminţi nu ştiu cum după zborul prelung. / Ce să fac azi cu ei? / Să-i primesc? / Să-i alung?”.
Oamenii, ni se spune într-un Sonet pascal, sunt „argumentele Morţii”, nu însă în absolut, ei fiind „prorociţi învierii”. O legănare între lucruri şi spirit imprimă discursului mâhnit foşnete mătăsoase; aparent, elegia, tânguirea, tristeţea îşi estompează asperităţile. Impulsuri dinspre individ spre natură alternează cu pulsiuni de sens contrar. Pădurea pare un receptacol de lacrimi: un lacrimarium: – „De-ai şti cât de bine te prinde / Duioasa tristeţe umană, / Pădure cu braţe de mamă / Şi cuiburi în loc de cuvinte” (De-ai şti). Iubitei i se promit sublimităţi, revelaţii din „zeitatea codrului de vară”. Zeitate in aeternum, Laura lui Petrarca, frântură de timp suspendat, e obiect de imn erotic, de reverie şi extaz: „Laura, Laura, altă credinţă nu voi... / Decât această continuă stare / Să-ngenunchez între două cocoare / Pentru întoarcerea ta de apoi / Tu, aplecată mai mult în izvoară / Eu, şi mai mult aplecat peste foi / Şi vara aşa de frumoasă-ntre noi / De parcă-ntre noi s-a născut o vioară (...) / Laura, Laura, cum să-ţi mai scriu, / Că şi-n garoafe se face târziu, / Iar în garoafe trăieşte poetul”.
Aluzii culturale, în alte sonete, duc spre Heraclit şi Don Quijote, spre Hokusay, spre pendulul lui Foucault, spre alte nume. Într-un Sonet mein-gotic, ori în Video-sonetica, amestecul lexical lasă impresia de improvizaţie. Deşi se referă la Sonetul numai schelet sau la Sonetul-schelet („varianta indigo”), deşi în Antologia sonetului trimite la Dante şi Petrarca, la Michelangelo, la Calderón şi Quevedo, la Shakespeare, la Byron şi Eminescu, la Puşkin, Rilke şi Lenau, la Rimbaud şi Poe, Ion Hadârcă nu e deloc obedient faţă de marile modele. Iată-l deci plasând terţinele înaintea catrenelor; clasicele două terţine finale se transformă deodată în trei distihuri; uneori sonetul comportă trei catrene urmate de un distih; într-un pseudosonet, Doamne, endecasilabului i se substituie versul de două silabe – de unde 20 de silabe în loc de 154! Experimente şi situaţii ludice! Un Sonet în forma rugii presocratice, un montaj cu totul liber, încorporează sintagma în acatist latin; în Sonetul cum se mai înşiruie (fără pauze), paisprezece invocaţii gen Nichita Stănescu: „Cum se mai vălură cum se mai negură”; „Cum se mai mugure moartea cu naşterea”; „Cum se mai pasăre de codobatură”. Aspect de cimilitură are Dezlegarea gâtului de nod; tot pe contorsiuni stănesciene e conceput un Sonet tăcut. Simplu joc prediscursiv, în spirit letrist, e Sonetul numai sunet, bazat pe enumeraţii consonantice şi vocalice: „ssssssssssssssssss / oooooooooooooo / nnnnnnnnnnnnnn”.
Însă dincolo de distorsiuni ca acestea, se găsesc, în A fi în timp, sonete realmente admirabile. Câteva dintre ele sunt piese antologice.
E dreptul oricărui creator să profeseze insolitul!
„Convorbiri literare”, decembrie 2002