Reprezentări scripturale eminesciene
Pentru tiparÎn textul de faţă nu ne interesează Cum plăsmuia Eminescu (D. Caracostea), ci cum aşternea el pe hârtie o creaţie în sistemul de reprezentări scripturale al vremii sale. Vă propun, stimaţi cititori, o relectură filologică a poemului eminescian De-or trece anii, pretabil discuţiei într-o revistă pentru că este scurt. Nu operăm transcrierea în sistemul ortografic actual, cerând de la lingvişti îngăduinţa ca poezia, ea cel puţin, să rămână a autorului, adică în sistemul grafic în care a fost fixată cu scop de către autor.
Acest poem a fost publicat prima oară de Titu Maiorescu în Ediţia Princeps (decembrie 1883; voi folosi pentru ea sigla P1, iar pentru ediţiile următoare ale lui Maiorescu siglele P2, P3... P11) şi reluat, apoi, în „Convorbiri literare” din februarie 1884 (sigla: CL), considerându-se îndeobşte că revista îl reia după ediţie (deşi redacţia nu anunţă acest lucru în vreo notă, cum făcuse, de pildă, cu Luceafărul în august 1883, specificând: „După Almanachul Societăţii România Jună”). Redau textul din „Convorbiri literare”, urmând să-l compar cu Ediţia Princeps şi alte ediţii.
De-o trece anii...
De-or trece anii cum trecurĕ,
Ea tot mai mult imi va plăcè
Pentrucă ’n toat’ a ei făptură
E-un „nu ştiu cum” ş’un „nu ştiu ce”.
M’a fărmecat cu vr’o scăntee
Din clipa ’n care ne vĕzum?
Deşi nu e decât femee,
E totuş altfel nu „ştiu cum”.
Deaceea una-mi este mie
De ar vorbì, de ar tăcè;
Dac’ al ei glas e armonie,
E şi ’n tăcere-i „nu ştiu ce”.
Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum....
In taina farmecelor sale
E-un „nu ştiu ce” ş’un „nu ştiu cum”.
Mai întâi titlul: dezacord în „Convorbiri literare”, dar în Ediţia Princeps e chiar greşit: De-ori trece anii..., ca şi în primul vers (în Sumar însă corect: De-or trece anii). În versul 2, P1 are im va plăcè – şi este posibil cai-ul lipsă dinîmi (nu exista semnul separat î, se nota i) să fi fost dus de tipograf un vers mai sus, la ori. Dar atenţie: greşeala de aici persistă până la P4, în timp ce greşeala din versul 1 a fost îndreptată încă de la P2. Nu sunt sigur însă că în CL titlul este greşit: De-o trece anii poate fi expresie. Poezia urmează, pe de altă parte, în grupajul din revistă, imediat după poemul Peste vărfuri trece luna... şi poate că tot tipograful (al revistei, de data aceasta) a comis prelungirea singularului.
Trecem. Mai importantă este virgula după versul 2, pusă în P1 şi păstrată în toate ediţiile, inclusiv la Ibrăileanu (1936) care a consultat „Convorbirile” şi a văzut sigur că acolo lipseşte. Dar sunt nuanţe (sensuri) diferite. Virgula cere pauză şi înţelesul logic: tot mai mult, pentru că, explică acest comparativ. Numai că poezia nu oferă, mai jos, o cauză logică, spune că nu se ştie de ce, că e ceva inefabil. Fără virgulă, ca în CL, se citeşte legat: îmi va plăcè pentrucă. Şi iată cum apar complicaţiile. P1-P11 au virgulă şi scriu mai departe în două cuvinte: Pentru că (astfel preiau Ioan Scurtu şi G. Bogdan-Duică), în timp ce „Convorbirile” nu pun virgulă şi scriu legat Pentrucă. Sunt două sisteme. Ibrăileanu combină: virgulă, dar urmează cu forma legată, C. Botez la fel, Perpessicius merge neted după Maiorescu (virgulă şi formă dezlegată). Noi... cu cine votăm?! Repet: nu e vorba de reguli ortografice aici, dacă trebuie scris pentru că sau pentrucă, deoarece Eminescu are ambele forme şi le foloseşte... cum vrea el. Eliminăm, aşadar, cauzalitatea explicită, apăsată, şi păstrăm ca în CL, înţelegând, în plus, că acest comparativ „îmi va plăcè” se referă la trecerea anilor, nu la intensitatea iubirii (plăcerii), aşadar: nu îmi va plăcea din ce în ce mai mult cu fiecare an care trece (cum vrea virgula maioresciană combinată cu forma disjunctă pentru că) – ci tot se va accentua în rostire, dând sensul „totuşi” şi rezultând o stare pe loc a sentimentului, un acelaşi al iubirii în luptă cu trecerea anilor („mai mult”, adică pentru fiecare an se adaugă ceva, încât trecerea să fie compensată, timpul să stea în loc).
Interesant este apostroful al doilea din versul 3. Cum se vede, în revistă este larg (cu spaţiu; compară cu vr’o din versul 5, unde apostroful e strâns, fără spaţiu sau blanc). Astfel rămâne până la Ibrăileanu, care îl înlocuieşte cu trăsurica de unire: ’n toat-a ei făptură. Perpessicius, în 1939, strânge apostroful: ’n toat’a ei făptură, iar în 1972 pune cuvenita cratimă (apostroful s-a scos din scrierea limbii române prin reforma din 1953 şi s-a înlocuit prin cratimă). Simţul limbii ne spune că spaţiul scurt între cuvinte cere accentuarea termenului făptură. Spaţiul larg cere însă accentuarea cuvântului toată, şi iarăşi vedem sistemul: după ce mai sus dorea accent în rostire pe tot, acum îl reia pe termenul din aceeaşi familie de cuvinte. (De aceea tot mai mult, pentru că în toată făptura ei; glosează pe sensul din Cu mâne zilele-ţi adaogi: timpul este continuu, acelaşi, un tot, dar şi fiinţa umană are în sine totul, este de asemenea un tot).
Este fără dubii că în „Convorbiri literare” se publică un text cu organizarea sistemică a pauzelor şi ortografiei, că nimic nu este întâmplător sau lăsat la voia (latitudinea) redactorilor, cum se zice. Diferenţele dintre acesta şi textul din Ediţia Princeps arată că au fost surse diferite: Maiorescu a avut la îndemână un manuscris, „Convorbirile” au avut alt manuscris. Consecvenţa regulilor în revistă arată că ea a respectat manuscrisul, în timp ce inconsecvenţa Maiorescu arată că acesta a lucrat pe text.
Pentru versul 5 ediţiile Maiorescu preiau: M’au fermecat în loc de M’a fărmecat (devenit M’a fermecat în celelalte ediţii), şi aceste comparaţii aduc o oarecare lămurire. Mai întâi, fonetismul este obişnuit la Eminescu şi chiar în poemul anterior din „Convorbiri literare” găsim: De ce taci, cănd fărmecată / Inima-mi spre tine ’ntorn? (iarăşi: peste tot devine fermecată; Eminescu foloseşte ambele forme). Apoi însă observăm că forma cu -ă creează aliteraţie: M’a-făr- şi ţine accentul simbolic la începutul versului. Or, prin proteza vocalică: M’au fer- Titu Maiorescu obţine acelaşi efect, păstrarea accentului la început de vers. Soluţiile fiind echivalente, este posibil ca ligatura M’au-fer- să-i aparţină tot lui Eminescu.
Versul lipseşte din numeroasele ciorne şi versiuni anterioare publicării (din manuscrise), dar să ne aducem aminte cum crea Eminescu, din amintirile lui Ioan Slavici: „În primăvara anului 1883 însă el a început să se îndărătnicească şi nu mai eram nici eu tot cel de mai nainte. (...) Obiceiul lui era că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile, şi făcea multă gălăgie când scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harţă cu lumea la care se adresa. Îi băteam în perete; el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea-credinţă şi nu se culca. Peste câtva timp, când credea c-am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi-l rugam să mă lase să dorm. (...) acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi ce-l cuprinsese”. Nu vom lua, de aici, observaţiile medicale, ci modul de lucru însuşi: cum vedem, poetul experimenta retorica versului, rostea cu voce tare, bătea tactul (nu cum doreşte Slavici: „bătea cu pumnul în masă”, ca pentru un furios...), studia aşternerea pe hârtie a cutărei sau cutărei forme, analiza îndelung poezia în acest an greu când îşi definitiva ediţia.
Ediţiile curente (după Perpessicius) pierd muzicalitatea (M-a fer-me-cat nici nu se poate rosti / recita elegant în româneşte, este aproape cacofonic).
Tot în versul 5, Maiorescu are v’o pentru vr’o şi înţelegem că evită r-ul pentru a nu-i atrage un accent secundar şi deci pentru a proteja încă o dată începutul versului. Vom vedea imediat de ce. În versul 6 toate ediţiile păstrează apostroful larg (mai puţin ediţiile cratimatice actuale) – indicaţie de citire / recitare sacadată, balansată, iar în versul 7 numai Titu Maiorescu, numai în primele 3 ediţii, are: De şi nu e de cât femee, care este forma din manuscrisul 2261,81 v (databil 1882-1883). Este scris pentru a se recita silabic, sacadat. Titu Maiorescu nu putea, tocmai el, angajat în reformarea scrierii limbii române, să pună astfel, neapărat el a respectat manuscrisul (sau i-a scăpat corectura de şi pentru deşi, de cât pentrudecât, pe care o va face la ediţia a patra). „Convorbirile” au respectat însă şi ele manuscrisul lor, cu deşi, decât. Formele conjuncte din „Convorbiri” indică ulterioritatea manuscrisului (variantei) pentru revistă: problemele de ritm sunt rezolvate în versurile anterioare, mai ales prin clauzula M’a-făr-me-cat, dar şi prin formele fără iotacism scân-te-e, fe-me-e, / E-to-tuş-alt-fel (remarcă de trei ori -e plin), iar aici se creează serie de bisilabice.
La versul 8 sunt iarăşi diferenţe: Titu Maiorescu are: E totuşi altfel, nu ştiu cum, iar „Convorbirile”: E totuş altfel nu „ştiu cum”. Ediţiile curente au: E totuşi altfel, „nu ştiu cum”. Cine şi de ce mută ghilimelele în revistă, de ce nu le pune de loc Maiorescu? E greşeală? Cred că aici „cineva” vrea să evite suprapunerea peste expresia „a fi nu ştiu cum”, cu conotaţii privind insanitatea, vezi „e cam aşa”, „e cam nu ştiu cum” etc. Deasupra se putea spune că în făptura Ei e un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum, dar a se exprima direct despre cineva că „e nu ştiu cum” duce la asemenea conotaţii. Astfel, schimbarea ghilimelelor se explică, dar de ce nu păstrează şi Maiorescu la fel? Mai mult, criticul pune acea virgulă care apozitează altfel prin nu ştiu cum, atenuând acel „e nu ştiu cum”, dar nu anulându-l. Ibrăileanu păstrează identic, dar, atenţie, într-un studiu separat de ediţia sa dă de înţeles că a văzut textul „Convorbirilor”: „Aşa, de pildă, ca să dau numai un singur exemplu, ar fi publicat Eminescu De-or trece anii, poezia aceea cu «nu ştiu ce» şi nu «ştiu cum», perfectă ca formă, dar care nu e tocmai faimoasă, ca gen?”. Reţinerile sale estetice interesează mai puţin – când vedem cum citează – şi cum editează. În fond, dacă ar fi atenţionat, făcea ştiinţă; în felul acesta naşte doar susceptibilitate. Eminescu ar fi publicat sigur De-or trece anii, dovadă că ea se află în redactări diferite în „Convorbiri literare” şi în Ediţia Princeps (dar... dovada că îl preocupa intens o constituie numărul mare de variante anterioare, rămase în manuscrise). Aici, niciunul dintre manuscrise nu are ghilimele, dar asta nu înseamnă decât că manuscrisul cu ghilimele nu s-a păstrat. Dacă acceptăm ideea că a vrut să fugă de expresia de limbă, trebuie să ne imaginăm că cele două forme, CL şi P1, sunt echivalente: se iese din capcană fie mutând semnele citării, fie apozitând cu virgulă şi eliminându-le definitiv. Simetria (scrisă) a poemului cere însă aceste citări în fiecare strofă, deci CL ar fi ultima decizie.
Mai avem o discordanţă semnificativă la versurile 9-10, pe care Titu Maiorescu le preia în primele trei ediţii: De aceea, una-mi este mie / De-ar vorbì, de-ar tăcè, exact invers decât în CL (Deaceea, de ar, de ar). Este exemplu de cratimă care nu creează forme conjuncte, ci indică citirea / recitarea silabică. Eminescu are, în finalul Satirei II (dar şi în alte poeme, grafii din „Convorbiri”): teamă-mi e ca nu cum-va; Laudele lor de sigur m’ar măhnì peste mĕsură forme analitice, dezlegate, indicând accente retorice (puternice). În De-or trece anii... pot fi, şi acestea, forme anterioare, voite tot de poet, echivalente cu cele din „Convorbiri”.
N-avem multe lucruri de spus în chip de concluzie. G. Călinescu notează, în ediţia sa la Poeziile lui Mihai Eminescu, în nota editorială, că respectă normele academice pentru că şi I. L. Caragiale le-a respectat la bătrâneţe şi pentru că este mai mult ca sigur că Eminescu, dacă ar fi trăit, le-ar fi acceptat şi respectat. Argumentul este liniştitor, dar nu ţine cont de realitate. Desigur, Eminescu ar fi acceptat şi respectat normele academice de la 1904, pentru simplul motiv că le acceptă şi le respectă pe cele de la 1881 şi de dinainte de această dată. Una este însă sistemul ca atare, şi alta este inovaţia proprie, în sistem, a lui Eminescu. Felul cum face ligaturile, cum organizează disjoncturile şi conjuncţiile între cuvinte, cum plasează accentele, cum pune sau elimină virgula – acestea nu deranjează sistemul, îl completează. Acestea trebuie păstrate. Un sistem normativ este general, nu poate şi nu trebuie să intre în amănunte, în intimitatea textului, mai ales a celui poetic. Altfel, se ajunge, cum s-a şi ajuns, la poezia ternă, plată, la scrierea netedă, trasă la rindea, a poeziei clasice, împotriva voinţei autorilor, împotriva firii limbii în general.
În altă ordine de idei, acest tip de analiză filologică lămureşte condiţia lui Eminescu în vara lui 1883, în preziua scoaterii sale din viaţa civilă. Se demonstrează că poetul şi-a administrat bine opera, făcând completările şi arhitectura volumului pe care i-l va edita Titu Maiorescu în iarnă. El a organizat volumul, el a făcut un grupaj cu poeziile noi pentru „Familia” şi alt grupaj, mai amplu, pentru „Convorbiri literare”. Diferenţele sistemice dintre tipărituri atestă aceasta din plin.
Un accent uitat
...Noi nu zicem că se învaţă limba română după clasici, dar susţinem că astfel ea se înţelege mai bine. Nu numai limba vorbită ca atare, ci şi modalitatea de scriere a ei: literatura clasică oferă, şi aici, soluţii. Iată, de pildă, accentul. Notarea lui în scris, mai ales atunci când este semnificativ, respectă tocmai principiul fonetic al scrierii, adică acel imperativ: „Să scriem cum vorbim”. Se ştie foarte bine că în limba română accentul este mobil (variabil), normativele mai noi acceptă cu lejeritate chiar dubletele accentuale (edítor şi editór etc.), dar se trece mult prea uşor peste foarte numeroasele cazuri când sensul cuvântului diferă în funcţie de accent. Abia dacă pentru cópii / copíi mai vedem notată diferenţa în scris (pentru că este flagrantă!) – în rest, se lasă textul fără diacritice, la discreţia cititorului. E drept, marii scriitori fac uneori jocuri de cuvinte pe baza accentului nenotat. Marin Preda spune, undeva, despre un personaj că rosteşte numele lui Stalin cum ar zice „Mărin”: neputând scrie cu accent, autorul îl sugerează dând alt cuvânt cu o singură accentuare. În altă parte ne spune că tânărul Nicolae Moromete rostea cuvântul umanism rupt în două şi cu accent prelung pe u: vrea să facă un joc de cuvinte cult pe titlul operei lui Thomas Morus, Utopia (care vine din ou, ouk, negaţie în limba greacă, şi topos, loc: sensul este „locul care nu există” – aşa cum umanismul pentru tânărul fiu al lui Moromete e ceva care nu există...). Acestea sunt posibilităţile / disponibilităţile artistului de a folosi sistemul de scriere care i se dă. Pe vremea când se prezenta mai insistent Titu Maiorescu în şcoală, noi ştiam că titlul studiului său critic În lături, deşi nu este accentuat grafic, se citeşte, după voinţa autorului, cu accent pe u. Tot prin anii ’60 ai secolului trecut (anii „Moromeţilor”) Romulus Vulpescu a publicat, în revista „Limba română” a Institutului de Lingvistică al Academiei Române, o listă întreagă, un adevărat dicţionar, de cuvinte româneşti cu sensuri diferite după accent – desigur, cu scopul de a atrage atenţia lingviştilor asupra necesităţii introducerii semnului grafic ca atare în scriere. Demersul n-a avut ecou; dicţionarul lui Romulus Vulpescu ar merita republicat ca probă de muncă sisifică atât la propriu, cât şi la figurat.
Există cel puţin un domeniu unde accentele ar trebui să fie obligatorii: acela al numelor proprii (de oameni, dar şi de locuri, ape etc.). În Bucureşti, de pildă, toată lumea zice Mânăstirea Caşín, dar la Oneşti, unde mi-am făcut liceul, se zice Râul Cáşin. Dl Valentin Talpalaru îmi aduce aminte, în acest context pe care-l dezbatem la o şezătoare literară din jurul Galaţilor, de numele lui Calistrat Hogaş: deşi autorul însuşi, în timpul vieţii, atrăgea atenţia că-l cheamă Hogáş numele venind de la hogaş, făgaş, totuşi s-a instaurat definitiv accentul celălalt, Hógaş (aici funcţionând, poate, şi ritmul întregii sintagme, cu necesitatea cezurii după trisilabicul Ca-li-strát înainte debisilabicul Hogaş; compară cu un eventual Hogaşu, cu -u final silabic, unde accentul ar fi aproape obligatoriu, natural, pe -a). O întâmplare lingvistică mai veche mă face să insist. Aveam oarece ore la Târgovişte, împreună cu alţi profesori, şi ne transporta un tânăr cu maşina instituţiei. Invariabil, pe la kilometrul 60, comentam – desigur, şi ca să ne treacă timpul – tăbliţa indicatoare de pe marginea şoselei: „Matraca 3 km”. A doua sau a treia oară când am trecut pe lângă ea, un distins profesor de franceză ne-a spus că avem de-a face cu o foarte curioasă asemănare cu franţuzescul „matraque”, cuvânt de substrat, probabil galic, cu sensul „bâtă, ciomag, ghioagă” – iată ce aproape suntem de francezi, chiar şi prin toponimie. Timpul a trecut, informaţia s-a aşternut în memorie. Peste vreun an mi s-a întâmplat să fiu în altă alcătuire pe acelaşi drum, şi pe lângă indicativul spre Matraca să ni se oprească maşina (o pană de... ţigări, cred, lângă un chioşc). Profitând de ocazie, am întrebat un localnic dacă e departe acest sat, Matraca. El nu m-a înţeles, a trebuit să repet arătându-i şi indicatorul. „– A, Matracà!? – Nu, nu e departe, vreo 3 kilometri – a răspuns el privind acelaşi indicator”. Ce să-l mai întreb eu de ciomag, bâtă, ghioagă, dacă au cumva şi vreun termen apropiat de matraque! Omul mi-a atras atenţia că se accentuează altfel, numele satului Matraca din judeţul Dâmboviţa intrând în serie accentuală cu macara, tuslama, ciulama etc. În acest sens, Matracà nu mai arelegătură cu ciomagul galic, ci mai degrabă vine de la matracúcă, matracúc, matracà. Este vorba de un derivat de la vechea mătrăgună, pusă în legătură încă de Hasdeu cu spaniolul mandragora.
Ce face totuşi omul de ştiinţă sau simplul pasionat de etimologii şi similitudini în asemenea cazuri? Accentul grafic era necesar pentru clarificări. Mă gândesc la un străin: cum citeşte el Vâlcea, de pildă? Rămâne de discutat dacă e cazul să folosim un singur fel de accent – cel ascuţit, să zicem – sau două, eventual toate cele trei accente uzuale în greacă sau franceză. Una este însă a fi „en embaras de choix” şi alta e să nu alegi nimic pur şi simplu, pentru că nu-ţi vine în minte să alegi... Pus între două clăi de fân şi neştiind pe care s-o aleagă, măgarul lui Buridan riscă să moară de inaniţie, dar fără nicio claie!
Cred că ajung atâtea exemple ca să am dreptul să revin la Eminescu în căutarea accentelor. Încep discuţia cu unul care mă preocupă de mai mulţi ani. Este vorba de versul 84 din Epigonii. În ediţiile de astăzi, după Perpessicius, contextul este acesta (v. 82-84): „Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, / Când plutind pe aripi sânte printre stelele senine, / Pe-a lor urme luminoase voi asemene mergéţi”. Acest accent ascuţit pe mergéţi îmi dă dureri de cap, ca să zic aşa (am rămas cu imaginea bâtei de la Matraca în minte...). Până în 1939, când apare ediţia Perpessicius, ediţiile anterioare (cele 11 ediţii Maiorescu, ediţiile G. Bogdan-Duică, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, C. Botez etc.) aveau mergeţi, prezentul cu accent pe finală în rimă cu îngheţ din v. 81. Tot fără accent apare textul şi în „Convorbiri literare”, 15 august 1870, prima tipărire a poemului. Perpessicius citeşte însă o ciornă manuscris a lui Eminescu, cea din mss. 2257,84 (de fapt, un elaborat aproape definitiv al poemului), pe care o dă şi în facsimil, iar la comentarii notează: „Aşa cum se poate deduce din context, unde celelalte verbe sunt la imperfect, şi cum se poate observa şi din clişeul de la pag. 34, plutéţi, mergéţi sunt imperfecte şi reprezintă două izbutite cazuri de rime vizuale”(I, p. 296, nota). Manuscrisul facsimilat are „Pe-a lor urme luminóse voi asemine plutéţi mergéţi” (şters plutéţi), iar vocala accentuată notează, în scrierea limbii române tradiţionale, diftongul, deci: luminoase, pluteaţi, mergeaţi. La ediţia a doua a sa (Opere alese, 1966; eu consult ediţia din 1973) Perpessicius păstrează la fel, şi explică în notă: „...ca şi două versuri mai sus: Voi urmaţi cu repejune. Aceste trei verbe sunt, cum şi logica cere, imperfecte. Pronunţie dialectală (cu e deschis în locul diftongului ea: plutéţi, mergéţi oferă două perfecte rime vizuale (îngheţ-mergéţi)” (p. 279).
Nu ştiu pe cine poate convinge această argumentaţie, dar textul a îngheţat astfel după Perpessicius, şi la D. Murăraşu, şi la Petru Creţia (Ediţia MLR – şi ediţia Alexandru Spânu scoasă la Minerva, în 2003, colecţia BPT, care reia identic ediţia MLR), şi la Dumitru Irimia (toate trei ediţiile). Un accent uitat, într-un sistem ortografic în care accentul nu-şi are loc, id est, este refuzat cu obstinaţie...Uitat şi neexplicat. Numai ediţia lui Petru Zugun (2002) are curajul unui imperfect apăsat: mergeaţi (vol. II, p.77). De ce nu mă convinge, aici, nici chiar Perpessicius? Mai întâi pentru că nu pot accepta rima „îngheţ-mergeaţi” la Eminescu, indiferent cât de deschis s-ar citi diftongul. Apoi, ce fel de rimă vizuală ar fi aceasta? Adică, vezi marea de îngheţ şi suprapui peste ea mergerea, ca un fel de lunecare / patinare? Dar e vorba de o plutire printre stele şi cugetări... Nu mă convinge, apoi, pentru că Perpessicius emendează un text eminescian antum tipărit, după forme de manuscris, metodă pe care el însuşi a criticat-o mult la Ioan Scurtu (care schimba cuvinte din textul tipărit cu altele, din manuscrise, motivând că e mai frumos etc.). Orice manuscris eminescian este anterior ultimei forme, cea pentru tipar, şi în orice variantă, versiune, ciornă etc. autorul are dreptul să experimenteze forme, punctuaţie etc. Ultima sa voinţă este însă în textul tipărit; eventualele observaţii, de pildă, că redactorii au intervenit le faci pe acest text. Şi, desigur, Perpessicius nu spune nici cum este în „Convorbiri literare”, la Titu Maiorescu etc., adică la editorii de dinaintea sa. (În acest sens, discuţia pe manuscrise este ca o inspectare a unei schelării dezafectate: evident că, dacă rămânem acolo, trebuie să comparăm accentele în limba vorbită: a pluti, verb de conjugarea a IV-a, face pers. a II-a plural la indicativ voi plutiţi şi la imperfect voi pluteaţi, iar a merge, conjugarea a III-a, mergeţi / mergeaţi, cu observaţia că paradigma tinde să se regularizeze la accentul pe temă: voi mérgeţi, dar se folosea, desigur, aşa cum se foloseşte şi astăzi, şi accentuarea voi mergéţi; oricum, e mai simplu să discutăm licenţa poetică mergéţi decât să intrăm în complicate probleme de concordanţă a timpurilor: când autorul accentuează egal plutéţi, mergéţi în fluxul scrierii, se poate gândi la imperfecte, dar când, apoi, taie plutéţi, se gândeşte sigur doar la păstrarea accentului în aceeaşi poziţie pentru verbul celălalt, cel selectat. Repetăm: acestea sunt discuţii printre schele dezafectate, sunt forme anterioare publicării.)
Cred, mai degrabă, că Perpessicius emendează după un alt context eminescian, versurile 246 şi 250 din Strigoii, unde, pentru rimă (şi sens), textul din „Convorbiri literare” este aşa: „Miroase-adormitoare văzduhul îl îngréun’ /.../ Când gurile ’nsetate în sărutări se ’mpréun’ ”. Titu Maiorescu nu este de acord, aici, cu revista şi preia fără accente, schimbând termeni, schimbând ritmul şi chiar sensul: „Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun /.../ Când gurile ’nsetate ’n sărutări se ’mpreun’ ”. (În toate ediţiile sale se păstrează astfel, forţând accentele pentru eventuala recitare: ’n sărútări se ’mpreún’ – sens vulgar, poate chiar licenţios, de care autorul tocmai voia să scape prin elegantele sale accente.) Având un asemenea accent pe finală chiar la Eminescu, Perpessicius se consideră îndreptăţit să uzeze de procedeu. Trebuia, poate, să ne atenţioneze.
Mai este însă un motiv pentru care nu mă pot lăsa convins de această emendaţie de text: virgula după versul 83. Textul în „Convorbiri literare” este acesta:
82. Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
83. Când plutind pe aripi sânte pintre stelele senine
84. Pe-a lor urme luminoase voi asmene mergeţi.
„Convorbirile” au virgulă, cum vedem, doar după versul 82, cealaltă virgulă (după senine, v. 83)apare la Titu Maiorescu şi se păstrează în toate ediţiile, până azi (inclusiv la Perpessicius, care de cele mai multe ori preia inerţial punctuaţia din ediţiile anterioare, fără a o discuta – uneori, e drept, căutând consensul editorilor anteriori, dar la fel: îţi dai seama că este un consens doar comparând ediţiile între ele, nu se specifică asta nicăieri). Sensul în „Convorbiri” e limpede: (voi) plutind mergeţi, gerunziul ţine acţiunea într-un prezent continuu, în care este atras şi urmaţi de mai sus; abia întrerupând mişcarea prin virgulă, acest mergeţi rămâne oarecum suspendat şi intervine suspiciunea că ar putea fi un imperfect. Nu este cazul, punctuaţia rezolvă totul.
Ale cui sunt, apoi, urmele – ale stelelor sau ale cugetărilor? Cu virgulă, textul se leagă peste versul 83, deci voi urmaţi cugetările şi asemene mergeţi pe urmele lor luminoase. Virgula maioresciană ajută, aici, înţelesul – dar cu ce preţ? Acţiunile următoare sunt concomitente fără virgulă (plutind mergeţi: mergeţi plutind) şi devin, despărţite de virgulă, succesive ori în coordonare cauzală (plutiţi şi mergeţi; pentru că plutiţi mergeţi etc.). Cât despre lumină, imediat mai jos vine explicaţia: „Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune / Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune / Luminà a vieţei voastre drum de rose semănat”.
Iată un alt accent eminescian, trecut din „Convorbiri” în toate ediţiile, scos abia de C. Botez şi, desigur, şi de Perpessicius, încă din 1939, pe motiv – desigur! – că imperfectul se înţelege şi fără accent grav pe finală; poate de aici s-a inspirat acesta pentru mergéţi de mai sus, dar este ciudat cum n-a pus în 1939 accentul grav: mergéţi respectă manuscrisul, cum se vede şi din facsimil; dar se poate deduce că pe vremea lui Eminescu imperfectul se accentua cu accent grav, iar diftongarea cu accent ascuţit, or, în mergéţi din manuscris sunt ambele situaţii: imperfect exprimat prin diftong; cred că e mult mai cuminte să considerăm, în această ciornă manuscrisă, că accentul ascuţit marchează numai accentul în rostire, poetul nu putea fi atent la două lucruri odată în graba scrisului. Menţinând forma în 1966, editorul va fi trebuit să pună accentul ascuţit, ca să nu mai complice lucrurile...Maiorescu are şi aici virgulă după nu apune – păstrată conştiincios de editori –, făcând apoziţie (înţelepciunea palidă este stea ce nu apune). Sensul este că această stea luminà drumul vieţei voastre, ea este agentul. Luminile de mai sus (pe-a lor urme luminoase, ale cugetărilor) sunt date, aşadar, de candela de aur a palidei înţelepciuni. Palida – nu poate fi decât un joc de cuvinte pe numele zeiţei înţelepciunii, Pallas Athena (genitiv grecesc: Pallados; Palladium, la Vergilius, este statuia zeiţei pentru troieni) combinat cu latinescul pallidus, -a, -um (galben la faţă, înfricoşat, etc.). Manuscrisul 2257,72 are pallidă înţelepciunea, cu –ll- şi dacă ar fi să îmbunătăţim, l-am restitui formei definitive.
Revenind, şi aici avem imperfect, de data aceasta accentuat în revistă şi în ediţiile vechi. Eminescu mai foloseşte însă, pe lângă imperfectele obişnuite ale limbii, şi unul al dumiririi, ca de exemplu în Luceafărul, vorbirea lui Demiurg: „Tu vreai un om să te socoţi...” (cu sensul: tu vroiei / voiai de mult să te socoţi om, acum îmi dau seama; forma este refuzată de ediţii, dar prezenţa ei în „Almanahul România jună” este suficient indiciu că a dorit-o autorul însuşi). În Epigonii avem forme cu acest regim în versuri ca acestea, de pildă: „Şi deaceea scrisa voastră erà sântă şi frumoasă / Căci din minţi erà gândită, căci din inimi erà scoasă, / Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni”. Formele actuale, terne (adică netede, fără accent) dau valoare conclusivă: „Şi, de-aceea, scrisa voastră era sântă şi frumoasă...” (am pus virgule ca să se înţeleagă sensul actual). Accentele eminesciene repetate şi forma legată dau însă, în textul originar, sensul urmărit de noi, acel imperfect al dumiririi: autorul îşi dă seama acum, scriind, de cauză, el accentuează în cursul vorbirii era mai puternic decât sântă, gândită, scoasă. Avem numeroase alte exemple unde imperfectul nu este accentuat grafic de către Eminescu, precum în Rugăciunea unui dac: „Pe când nu era moarte...” etc.; se poate replica însă că Rugăciunea unui dac a fost tipărită în 1879, iar Epigonii în 1870, cu 9 ani mai devreme. Ne putem referi la Venere şi Madonă, tot din 1870, v. 35: „O fercioar’ a cărei suflet era sânt ca rugăciunea”. Să se compare: scrisa voastră erà sântă – a cărui suflet era sânt ca rugăciunea: prima oară se accentuează puternic sub ritm era, accent etic, a doua oară se accentuează sânt , calitatea sufletului interesând şi deci imperfectul nu mai este accentuat grafic. O eventuală convertire în sistemul grafic actual trebuie să sublinieze cu alt corp de litere întregul cuvânt (Eminescu însuşi vorbeşte, în cazul accentului etic, de sublinierea cuvântului care-l implică). Dar găsim chiar în Epigonii un imperfect neaccentuat, în v. 90: „Ochiul vostru vedea ’n lume de icoane un palat”. Aici, ca şi în Rugăciunea unui dac, ca şi în Venere şi Madonă, imperfectul nu e sub ritm, de aceea nu se accentuează grafic.
Iar observaţia care se impune este că acest „voi” din Epigonii este de faţă, prezent. Nu se referă doar la înaintaşii în viaţă (Alecsandri, Helliade), ci este o concluzie generală: toţi înaintaşii sunt numiţi, arătaţi în prezent, cu acest imperfect gramatical care arată dumerirea. Care este, atunci, impedimentul ca în pasajul de la care am plecat să vedem două prezente, cum e în „Convorbiri literare”, în locul celor două imperfecte bănuite de către ediţii? Voi urmaţi acum, în prezent, cugetările regine – şi voi mergeţi acum, în prezent, pe urmele lor. Se evocă zborul pe aripi sânte pintre stelele senine. Cu atât mai mult: este vorba de sufletul nemuritor, intrat în cosmosul înţelepciunii, în zbor continuu prin lumea ideilor, a cugetărilor. Aceste „inimi mari” fac două lucruri în acelaşi timp: urmează preceptele zeiţei înţelepciunii – şi merg pe urmele acestor precepte, adică le caută cu răpejune şi le urmăresc, le pun în practică, să zicem. Arta poetică a înaintaşilor este mai limpede explicată pe cazul Costache Negruzzi: „...şterge colbul de pe cronice bătrâne (...) Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute / Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte / Ce-arătau faptele crude...”. Repetarea este, aici, importantă. În poemul anterior, Venere şi Madonă (C.L., 15 aprilie 1870), Rafael prelua de pe statuile vechi din Roma chipul zeiţei Venus şi îl transforma, cu meşteşugul artei sale, în Madona, adăuga, adică, diadema de stele, raiul creştin etc. la un chip păgân. Tot astfel poetul face dintr-o femeie pierdută o sfântă. Dându-şi seama că a comis o impietate, readuce sfânta creată prin artă la condiţia bacantei. Mai mult: înţelege că poate să schimbe din nou situaţia. Un asemenea creator este un epigon, un „apostat” care schimbă binele în rău şi răul în bine când vrea, care se poate schimba pe sine însuşi etc. Arta (pictura, poezia) poate aceste lucruri, iar autorul are o responsabilitate imensă. Spre deosebire de Venere şi Madonă, în Epigonii Costache Negruzzi coboară în timp, dar nu schimbă nimic: „zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte”. Este un aparent pleonasm; de fapt, iarăşi trebuie înţeles „iarăşi pânzele posomorâte”, tot aceleaşi pânze, iar aşa. Înaintaşii nu schimbă, doar învie trecutul aşa cum a fost, ei procedează prin eponimie: fac de două ori în aparenţă acelaşi lucru, merg prin timpul scurs şi-l aduc, identic cu sine, în prezent, reînvie ceea ce pare mort, dar nu-i schimbă esenţa. Ei, cu toţii, caută cugetarea – şi merg în cugetare, nu doar o numesc, definesc, înfăţişează etc. Este diferenţa dintre existenţă şi afirmaţie: scrisa voastră erà sântă etc. – oamenii de azi „Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează”. Idealul kalos kai agathos kai dikaios este sau doar se afirmă, doar se numeşte fără a însemna ceva în interior.
Tot oamenii din ziua de astăzi, epigonii, mai afirmă ceva: „Privim reci la lumea asta – vă numim visionari”. În context actual, vizionar este o calitate deosebită a geniului; Domnul Profesor Florea Fugariu, căruia i-am adus în mai multe rânduri mulţumiri ce nu vor fi însă niciodată de ajuns, îmi atrage atenţia că în vremea lui Eminescu termenul avea conotaţii magice, negative, păstrate până în secolul al XX-lea, dacă e să cităm numai definiţia Dicţionarului Candrea din 1931 la termenul vizionar: „care crede că are vedenii, care are idei ciudate, extravagante”. Pentru epigoni, înaintaşii sunt doar nişte „ciudaţi”. Abia acest poem îi reabilitează, într-o expresie memorabilă: „Rămâneţi dară cu bine sânte firi vizionare”. Poţi pune, aici, virgula vocativului (cum fac ediţiile, împotriva „Convorbirilor literare”)? Cel mai cuminte e să laşi fără virgulă, în regim de complement direct (sau nume predicativ): rămâneţi aşa cum sunteţi. Iar textul are nevoie de explicaţie – şi pentru sensul cuvintelor, şi pentru forma lor şi chiar pentru punctuaţia ori semnele diacritice folosite iniţial. Mai înainte de toate însă, pentru a rămâne aşa cum este.